Follow me on FB

Sunday 25 December 2016

Colindul ramurilor de alun

O plângi pe mama-n seara de Ajun,
Vei plânge şi în ziua de Crăciun,
Vei plânge poate fraţii, poate taţii,
Aşa, neputincios, precum damnaţii.

Şi totuşi o lumină nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Nu este nici din cer, nici din pământ,
Ci este din al lor ultim cuvânt.

Auzi colindătorii la fereşti,
Sub fulgii care ning ca în poveşti,
Auzi cum vocile în tine cad
Spre seară, când te-aşezi pe lângă brad.

Şi rupi din pâinea caldă din cuptor,
Apoi zâmbeşti ca un umil actor,
Gândind că fulgii care cad pe drum
Sunt mult mai calzi decât eşti tu acum.

Să laşi lumina asta nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Prieten drag, sub ramuri de alun,
Nu este nimeni singur de Crăciun...

25 decembrie 2016, Constanţa

Friday 16 December 2016

Reconciliere

Erai desprinsă dintr-o povestire
A vechilor druizi, exasperaţi
De-atâta verde şi de nemurire
În ochii tăi, aşa de neumblaţi.

Acum, când firea ta este firavă
Ca florile desprinse de pe ram,
Aştept cu tine ploaia ta bolnavă
Să-mi bată tulburat la mine-n geam.

Iubito, mă desprinde şi de tine,
Aşa cum norii lumii se desfac
Deasupra frământărilor puţine
Ale-unui viu pământ în care tac.

Aşterne-te ca iernile de mai,
Când mieii vor să zburde pe cărări,
Şi lasă-mă să fiu cât tu îmi dai
În ceasul disperatelor plecări.

Aşterne-mă ca iernile târzii
Pe lespedea senină de argint,
Ce creşte pe o frunte de copii,
Care se ţin de mâini şi nu se mint.

14-16 decembrie 2016, Constanţa

Tuesday 13 December 2016

Paritate

erai tăcută
ca un ceai
stors într-o lămâie
de toamnă

şi am scurmat
duşumelele tâmplelor tale
goale
de amintiri

cu pumnul greu
Dumnezeu
se întreba cine sunt eu
când mă rog sfinţilor
atât de cuminţi
dar sfinţi
strângând din dinţi
ani şi părinţi

ce suntem

13 decembrie 2016, Constanţa

Wednesday 7 December 2016

Medicina cerului

Năvalnic mă cuprinde-un cârd de gâşte
Şi toate poartă-n pene dimineţi,
Iar fiecare-ncearcă să mă muşte
De gânduri, ce se urcă pe pereţi.

O logică precară-mi dă târcoale;
Mă las în voia mea. Nebănuit,
Un pescăruş de vată, foarte moale,
Se-ncumetă spre soare-n răsărit.

Cuvintele se-nfig în scoici şi pietre,
Iar pietrele lucesc sub tălpi de nor,
În valurile negre, parcă bete,
Se pierd doi irişi calzi, care mă dor.

A mai trecut o zi de mântuială,
Dezvăluindu-mi chipul auster,
Ce-mi vindecă lăuntrul de o boală
Şi-mi vindecă şi drumul către cer.

16 septembrie – 7 decembrie 2016, Constanţa

Thursday 1 December 2016

Închistare de seară – ţării mele

Zăvoaiele nu mai cresc,
Munţii se despăduresc,
Mările se neliniştesc,
Frunţile îmbătrânesc,

Copiii nefericesc,
Părinţii se răzvrătesc,
Iernile înnebunesc,
Verile lungi se feresc

De seri, ce dezmorţesc
Umerii, ce-mi dezgolesc
Atunci când toate privesc
Cu ochii-nchişi nefiresc;

Aşa că precupeţesc
Colţ din albastrul ceresc
Şi-aştept şi eu să plesnesc
Pe ramul primăvăresc.

Aş vrea să îmi vând din tăcere.
Pe străzi mi se vinde plăcere
Şi acasă nimeni nu-mi cere

Să îmi coc iar o pâine din grâu,
Să aduc apă rece din râu,
Să îmi ţin calul negru în frâu,

Să umplu stupina cu miere,
Să fac ciocârlia să zbiere,
Să văd cum din mine, tot, piere

Zăvoiul. – Iar munţii şi marea
Să-mpreune cerul cu zarea,
În ţara ce azi mi-e salvarea.


19 septembrie – 01 decembrie 2016, Constanţa

Saturday 26 November 2016

Primul Om

Mi s-a destăinuit aseară Primul Om,
Care-a atins pământul din planare,
În zborul său prin vârfuri reci de pom
Şi-a destrămat subit orice-ntrebare.

Şi se făcea din oră ora lungă
A ultimului ceas fără pendul,
Spre minutarul meu dorea s-ajungă,
Dar în oglinda mea simţi-un recul;

Probabil se-ndrepta spre ţărmul tulbur
Al mărilor sinistre de azot,
Probabil dezbrăca de orice murmur
Orice răspuns ce l-aş fi dat. Nu pot

Să-ntorc din zborul lui pe omul care
S-a prăpădit pe drumuri, care duc
La marginea uitării, când vapoare
Se răstignesc pe colţ de cer uituc.

Dacă se-mparte infinitul în trei acte,
Atunci mă-mpart şi eu într-un binom
Şi fiece binom dacă se-mparte,
Mă voi destăinui şi eu Primului Om.

16 septembrie- 26 noiembrie 2016, Constanţa

Wednesday 23 November 2016

Ce i-am poruncit lui Dumnezeu

Se jefuiesc stele pe cer
Ca-ntr-o ţiganiadă falsă
Şi din ciocanul meu de ger
Cioplesc icoana ta întoarsă.

Au adormit lalele negre
Pe o scriptură fără zei
Şi un diavol stă de veghe
La întâlniri cu farisei.

Păcatul meu, întins pe toţi,
Mă arde ca o moarte vie;
În tine sunt şi-ai să mă scoţi
Şi-apoi să mă redai tot mie!

Mi-e teamă că dintr-o aripă
O să ajung subit ateu,
Căci clipa nu mai este clipă
Cu mine şi cu Dumnezeu.

Mă-nclină univers marin
Pe o clepsidră de granit,
Mă-nclină univers alpin
Pe munţi cu piscuri de-afanit,

Ce se topesc în lava grea
A corpurilor mamifere,
Iar pleoapa lumii – pleoapa mea,
Sărută două emisfere,

Dar mă ascund într-un cocon,
Pentru o primăvară nouă,
Şi-mi pun şi ploile palton,
Să-mi fie, poate, mâine rouă.

Şi când te laşi, să mă striveşti
Până ating ce-i sub pământ,
Căci doar acolo mai trăieşti
Şi-acolo mori într-un cuvânt!

Tu, Dumnezeu, să-ngenunchezi!
Tu, Dumnezeu, să-mi spui pe nume!
Şi doar în mine să te-ncrezi,
Acum când sunt singur pe lume...

23 noiembrie 2016, Constanţa

Wednesday 9 November 2016

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt
Între cer şi vechiul pământ,
Între linişte şi zbuciumare,
Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este
Între viaţă şi-o simplă poveste,
Între ochii deschişi ori închişi,
Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,
Pietate ori gând fără rost,
Folosinţă ori caz inutil,
Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi
Pentru încă o noapte şi-o zi
Către care, de mână cu mine,
Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit
Al iubirilor ce au pătimit,
Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,
Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,
Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!
Nu mă tem de războaie ori pace,
Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,
Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,
Nu mă tem nici de foc ori furtuni,
Nu mă tem de-adevăr ori minciuni.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,
Nici de vise ori praguri de noapte;
Între toate mă-ncumet să fiu
Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte
Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,
Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla
Cum ar fi să mă tem de ceva.

21 septembrie – 09 noiembrie 2016, Constanţa
(replică poeziei „Frică de frică” – Christian W. Schenk)

Tuesday 8 November 2016

Lună nouă, lună nouă

Lună nouă, lună nouă,
Dă-mi motive şi când plouă
Să te scutur de podoabe,
Să fac mieilor cocioabe
Din sprâncenele de ceară,
Arcuite-n plină seară.

Către mine tinzi podeţe
Moleşite de blândeţe...

Lună plină, lună plină,
Să-mi sacrifici o virgină,
Care plânge-n umbra ei.
Du-o-n casele cu miei
Să se-aprindă lumânare,
Să mocnească-n desfrânare,
De la ultimul pătrar
Până piere pe altar.

Lună nouă, lună plină,
Nopţile n-au nicio vină!
Se aruncă peste mine
Cu tot cerul în buline...

Smulge-mă pană cu pană
Şi întinde-mi o capcană,
Care să mă-mbrace viu
Cu un sânge auriu,
După care poţi să mori
Şi să mă iveşti din zori.

Lună plină, lună nouă,
Să mă plângă toţi în rouă!
De la ultimul pătrar,
Să mă-ntindă pe altar
Noaptea care ţi-e stăpână,
Noaptea care mi-e bătrână.

Luna tace,
Luna vrea
Să mă tulbure ca ea.

Luna curge,
Luna-i sus
Şi eu tocmai la Apus.

8 noiembrie 2016, Constanţa

Monday 7 November 2016

Ce-ai, Tanţo?

Ce-ai, Tanţo, de te uiţi la mine
Cu ochii ăştia zgomotoşi?

Sunt anii roşi
De-atât reproş
Şi-aşa îmi vine,
Când mi-e bine,
Să fug în tine!

Ce-ai, Tanţo, de te cerţi cu noi?
Cum care noi?
Noi amândoi!

Cu buzele-astea-mpleticite
Pe lujer sur,
Nici bun augur,
Nici trandafir,
Nici chilipir,
Cu genele-astea aurite
Să mă dai lumii înapoi!

Copacii goi
Stau la taifas.
Mai e un ceas
Şi fug în tine,
N-a mai rămas
Nimic din mine.

Ce-ai, Tanţo, ce-ai de împărţit?
Lasă copilul ghemuit,
Unde e cald!
Cum unde?-n noi!
Cum care noi?
Noi amândoi!

Degeaba mi l-ai perpelit.
Copilul ăsta iar ne creşte,
Nici Dumnezeu nu ne iubeşte
Aşa cum ne iubeşte el.
Şi-i blând,
Şi-i miel,
De lacrimi chel,
Şi ne zâmbeşte într-un fel
Cum Dumnezeu n-a mai zâmbit.
Ce-ai, Tanţo, de nu m-ai iubit?

Tanţa zăcea
Pe-un colţ de stea.

Păcat de ea.

7 noiembrie 2016, Constanţa

Degustare leită cu moartea burlescă

În labirintul raiului advers,
Ce cade peste mine ca o brumă,
Un ochi de-al tău mă-ntâmpină pervers
Şi-nlătură brutal orice cutumă.

Apleacă-mă peste prăpăstii vechi,
Pândeşte-mă cu buza coaptă, grea,
Şi degetele tale în perechi
Să-mi dezvelească sânul de cafea.

Pogoară peste mine duhul sfânt,
Al unei păcătoase Magdalene,
Şi-apoi să plămădească din pământ
Cireşe-ngenuncheate pe sub gene.

Veneţii se deschid pe coapse reci,
Gondolele în mine se opresc,
Păunii ţipă lung, iar dacă pleci
Măcar să mă ucizi la ceas burlesc.

7 noiembrie 2016, Constanţa

Thursday 3 November 2016

Sonet pentru mama

De ce n-au scris poeţii despre tine?
De ce Chopin nici azi nu te-a cântat?
Pe chipul tău atât de nuanţat
Văd timpul, care pare că se-abţine.

Peretele odăii s-a zvântat,
În lipsa mângâierilor puţine;
Tu, dragă mamă, nu-ntreba de mine,
Iubirea din iubiri m-a-nveşmântat!

Eu mă-ncălzesc la piept străin şi dulce,
Cu inima în basorelief;
Tu, dragă mamă, timpul să opreşti

Şi seara, lasă luna să se culce
Pe chipul tău – lumină şi sidef.
Să nu tresari când pleci, doar să zâmbeşti...

3 noiembrie 2016, Constanţa