Colindul ramurilor de alun

O plângi pe mama-n seara de Ajun,

Vei plânge şi în ziua de Crăciun,

Vei plânge poate fraţii, poate taţii,

Aşa, neputincios, precum damnaţii.

Şi totuşi o lumină nefirească

Pe fruntea rece să se prăbuşească,

Nu este nici din cer, nici din pământ,

Ci este din al lor ultim cuvânt.

Auzi colindătorii la fereşti,

Sub fulgii care ning ca în poveşti,

Auzi cum vocile în tine cad

Spre seară, când te-aşezi pe lângă brad.

Şi rupi din pâinea caldă din cuptor,

Apoi zâmbeşti ca un umil actor,

Gândind că fulgii care cad pe drum

Sunt mult mai calzi decât eşti tu acum.

Să laşi lumina asta nefirească

Pe fruntea rece să se prăbuşească,

Prieten drag, sub ramuri de alun,

Nu este nimeni singur de Crăciun...

25 decembrie 2016, Constanţa

Reconciliere

Erai desprinsă dintr-o povestire

A vechilor druizi, exasperaţi

De-atâta verde şi de nemurire

În ochii tăi, aşa de neumblaţi.

Acum, când firea ta este firavă

Ca florile desprinse de pe ram,

Aştept cu tine ploaia ta bolnavă

Să-mi bată tulburat la mine-n geam.

Iubito, mă desprinde şi de tine,

Aşa cum norii lumii se desfac

Deasupra frământărilor puţine

Ale-unui viu pământ în care tac.

Aşterne-te ca iernile de mai,

Când mieii vor să zburde pe cărări,

Şi lasă-mă să fiu cât tu îmi dai

În ceasul disperatelor plecări.

Aşterne-mă ca iernile târzii

Pe lespedea senină de argint,

Ce creşte pe o frunte de copii,

Care se ţin de mâini şi nu se mint.

14-16 decembrie 2016, Constanţa

Paritate

erai tăcută

ca un ceai

stors într-o lămâie

de toamnă

şi am scurmat

duşumelele tâmplelor tale

goale

de amintiri

cu pumnul greu

Dumnezeu

se întreba cine sunt eu

când mă rog sfinţilor

atât de cuminţi

dar sfinţi

strângând din dinţi

ani şi părinţi

ce suntem

13 decembrie 2016, Constanţa

Medicina cerului

Năvalnic mă cuprinde-un cârd de gâşte

Şi toate poartă-n pene dimineţi,

Iar fiecare-ncearcă să mă muşte

De gânduri, ce se urcă pe pereţi.

O logică precară-mi dă târcoale;

Mă las în voia mea. Nebănuit,

Un pescăruş de vată, foarte moale,

Se-ncumetă spre soare-n răsărit.

Cuvintele se-nfig în scoici şi pietre,

Iar pietrele lucesc sub tălpi de nor,

În valurile negre, parcă bete,

Se pierd doi irişi calzi, care mă dor.

A mai trecut o zi de mântuială,

Dezvăluindu-mi chipul auster,

Ce-mi vindecă lăuntrul de o boală

Şi-mi vindecă şi drumul către cer.

16 septembrie – 7 decembrie 2016, Constanţa

Închistare de seară – ţării mele

Zăvoaiele nu mai cresc,

Munţii se despăduresc,

Mările se neliniştesc,

Frunţile îmbătrânesc,

Copiii nefericesc,

Părinţii se răzvrătesc,

Iernile înnebunesc,

Verile lungi se feresc

De seri, ce dezmorţesc

Umerii, ce-mi dezgolesc

Atunci când toate privesc

Cu ochii-nchişi nefiresc;

Aşa că precupeţesc

Colţ din albastrul ceresc

Şi-aştept şi eu să plesnesc

Pe ramul primăvăresc.

Aş vrea să îmi vând din tăcere.

Pe străzi mi se vinde plăcere

Şi acasă nimeni nu-mi cere

Să îmi coc iar o pâine din grâu,

Să aduc apă rece din râu,

Să îmi ţin calul negru în frâu,

Să umplu stupina cu miere,

Să fac ciocârlia să zbiere,

Să văd cum din mine, tot, piere

Zăvoiul. – Iar munţii şi marea

Să-mpreune cerul cu zarea,

În ţara ce azi mi-e salvarea.

19 septembrie – 01 decembrie 2016, Constanţa