La umbra unui clopot vechi
Încă mai creşte iarbă gri,
Cu mărăcini, perechi-perechi,
Jilavi de ploi prea străvezii.
Se-aude susurul discret
De ape limpezi din izvor,
Chemând toţi cerbii-n menuet
Să se adape-ncetişor.
La umbra unui clopt vechi
Stă poarta naltă, ca din lut,
Şoptind iubirii în urechi
De colbul mut, de colbul mut...
Cu mâini croite-n filigran,
Ce stau împreunate-n rugi – ,
O pavăză iubirii-n van,
Ţin moartea vie, ca pe drugi.
„Deschide-mi ochii mei cei orbi,
Să ardă noaptea, ca făclii,
Din buze strânse să-mi absorbi
Sărutul întru veşnicii!”
O uşă larg i s-a deschis
Spre un consiliu deranjat
De arta care a conchis
Bustul lui Davila, sculptat.
„Nu-mi trebuie nici bani, nu cer
Tributul minţii, găunos,
Plătesc bilet pe drum de fier,
Răbdând, mergând numai pe jos.
Din dalta mea, însingurat,
Cioplesc iubirii un cavou;
Să mă iertaţi, nu sunt argat!
Scrieţi-mă voi pe lintou.”
Şi văile se liniştesc
Pe drumul său spre sat gorjan,
Mâinile maicii sale-l cresc
Ca-ntotdeauna, an de an.
Se naşte poarta porţilor,
Arc de triumf răzbind de uşi,
Zdrobind creştetul morţilor
Cu pumnul său, murind, Brăncuşi.
6 iulie 2016, Constanţa
În memoria lui Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj – d.
16 martie 1957, Paris) – omagiu adus celui care a ridicat Poarta Sărutului la
Târgu Jiu.
"Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi." (Mircea Eliade)
Un corb aşezat pe umărul meu
