O plângi pe mama-n seara de Ajun,
Vei plânge şi în ziua de Crăciun,
Vei plânge poate fraţii, poate taţii,
Aşa, neputincios, precum damnaţii.
Şi totuşi o lumină nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Nu este nici din cer, nici din pământ,
Ci este din al lor ultim cuvânt.
Auzi colindătorii la fereşti,
Sub fulgii care ning ca în poveşti,
Auzi cum vocile în tine cad
Spre seară, când te-aşezi pe lângă brad.
Şi rupi din pâinea caldă din cuptor,
Apoi zâmbeşti ca un umil actor,
Gândind că fulgii care cad pe drum
Sunt mult mai calzi decât eşti tu acum.
Să laşi lumina asta nefirească
Pe fruntea rece să se prăbuşească,
Prieten drag, sub ramuri de alun,
Nu este nimeni singur de Crăciun...
No comments:
Post a Comment