Prima cronică a Cenaclului Glykon, Constanta

Habar n-am să scriu o cronică. Ori nu am scris vreodată, mai ales pentru un eveniment la care am participat şi la care m-am întâmplat într-o zi de februarie, mai exact a şaisprezecea. Am scris, am şters, am tăiat, de zici că am înnebunit, asta probabil pentru că emoţiile încă mă bântuie şi ori mă împrietenesc bine de tot cu ele, pentru a vă putea împărtăşi această experienţă deosebită, ori voi bate câmpii. La asta mă pricep cel mai bine, poate de aceea nu m-am aplecat asupra prozei. Îmi scapă de sub control această înşiruire de evenimente şi situaţii marcante pentru mine şi pentru ceea ce sunt ori cred că sunt.

Întâlnirea cu pricina a avut loc la Şuşote, găzduiţi de Alexandra Ince, căreia îi mulţumim de mii de ori pentru atmosfera uşor arhaică în care ne-am purtat unii pe alţii, până spre final.

M-am reîntâlnit cu poeţi pe care îi învinuiesc de patima absolută a versului profund, acela care te lasă cu gura căscată nu doar de uimirea frumosului absurd ori absurdului frumos, cât şi de acel du-te-vino prin meandrele literaturii închegate în imagini de o amploare clandestină, desluşită doar în momentele cheie, acelea de impact, total diferite pentru fiecare în parte şi totuşi cu un ecou comun.

La revederea poetului Eduard Zalle mi-a mai revenit inima în locul în care trebuie să stea cuminte, asta pentru că era calm. Oare avea emoţii? La câteva momente, poetul George Mihalcea apare zâmbind, vesel, neobosit, pregătit pentru seara cea mare. I-am menţionat de "Villoniada", ultima poezia a dumnealui, pe care am citit-o chiar ieri. Uimitoare creaţie, mi-a rămas în memorie...

Eram oarecum agitată, ceva lume înăuntru, nu vedeam exact pe fiecare în parte, dar bănuiam că ne aşteaptă. La scurt timp, au apărut el fugitivo şi doi viitori colegi de-ai noştri, pe care îi voi menţiona în intervenţiile viitoare; scriitori foarte buni, pe care cu nerăbdare îi aştept să ne prezinte frumosul la care contribuie cu stăruinţă şi dăruire.

Lipsea Silviu din peisaj. Prietenul meu înainte de a fi soţul meu, aşa cum spune domnul George Mihalcea :) Ceva mai târziu, a apărut şi parcă şi mai mult au crescut emoţiile, apoi s-au domolit, asta poate pentru că o singură privire şi o mână de-a lui pe o mână de-a mea mă readuc în starea de linişte şi nădejde.

Am intrat cu toţii şi au început prezentările, apoi George Mihalcea m-a introdus în peisaj. Am citit din manuscris, cu emoţiile amplificate, câteva poezii, dintre cele mai recent scrise, care vor apărea în curând şi public, aici, pentru voi. Îmi ţineam răsuflarea, dar poezia m-a salvat şi de moarte, şi de viaţă, aşa că am pătruns în lumea mea, în vers şi am rămas acolo, în siguranţă, până am terminat de citit.

A urmat un moment de excepţie, în care Walter Ghicolescu a înnodat din nou sufletele tuturor, unele de altele, prin vocea inconfundabilă şi nobilă, cântând într-o atmosferă acustică trei melodii, două pe versurile poetului Eduard Zalle (una din ele, "Păcat", este preferata mea, fără echivoc!) şi o a treia pe versurile mele, "Dimineţile unui anotimp", ce nu a mai fost prezentată publicului până acum. După ropotele de aplauze spontan crescânde, când s-a mai domolit aşteptarea, George Mihalcea a introdus un al doilea recital de poezie, în care Eduard Zalle a pătruns din nou cu aceeaşi vehemenţă în minţile celor ce ascultau fără să respire, creând o atmosferă puternic energizată de fiecare cuvânt rostit în parte.

Înainte de ultima intervenţie, cea a Marianei Butnaru, George Mihalcea ne-a recitat din nou ceva inedit şi profund, construind astfel o punte iremediabilă între tematica serii şi vocea cristalină a cantautoarei cu pricina.

Fie că a fost "Arhaism" semnat Eduard Zalle, ori "Pe aceeaşi ulicioară", semnat Mihai Eminescu, ori repertoriul propriu, Mariana Butnaru ne-a primenit simţirea de la prima la ultima grimasă, fericindu-ne într-un stil dulce-amar de vers tomnatic, spre final dăruindu-ne o iubire "roz-albastră", simplă, firească, autentică.

La final, George Mihalcea a anunţat că peste două săptămâni, când va avea loc proxima întâlnire, voi fi chiar eu amfitrioana evenimentului, iar la prezidări, ca la proză, bat câmpii :) Dar mă va trage de mânecă Eduard Zalle, aşa că stau liniştită şi îmi sorb cafeaua de seară. Colac peste pupăză, vorba lui Creangă, trebuie să încropesc o cronică despre acest eveniment, deşi tot drumul spre casă îmi sunau în cap aceste versuri, pe care, cu ceastă ocazie, i le dedic poetului George Mihalcea:

Nu mă lăsaţi
Lorena Craia

Nu mă lăsaţi să putrezesc
În lumea asta de poeţi,
Pentru că ştiţi cât eu plătesc
Atunci când cresc între pereţi.

Prin geamuri negre, din mortar,
Mă mai zideşte câte-un fiu;
Aproape singur, ca Icar,
Voi fi şi eu mult mai târziu.

Doar astăzi ţin stele de gât,
Să le sluţesc la infinit
Şi poate singur şi urât
Voi arde tot ce am zidit.

Îmi cere cartea zlot de fier,
Pentru că par a fi mai demn,
Dar moartea este tot ce-i cer,
Atunci când, la sfârşit, pun semn.

Şi de la capăt tac şi scriu;
Fiară-n repaos m-aş privi,
Acum când slovele-n sicriu
Se răscolesc spre-a mă zidi.

16 februarie 2017, Tomis