Toate bune şi frumoase, dar mai mult slute-urâte

În lumina evenimentelor ce au avut loc recent, mă văd nevoită de a ieşi la rampă cu oarece precizări privind autoexcluderea mea din Cenaclul literar „Mihail Sadoveanu”.

Când am bătut cu emoţii la uşile lui, mai exact anul trecut prin luna mai, mă încerca o teamă de a nu tulbura bunul mers al scriitorilor de seamă. La insistenţele soţului (după ce a citit câteva lucrări de-ale mele), mi-am făcut curaj şi i-am contactat. Mi-au cerut în prealabil câteva texte (ceea ce mi s-a părut şi ştiu că şi este perfect normal), în ideea de a le studia şi de a-şi da acordul. În naivitatea mea de atunci (de care poate nu mă voi lecui prea curând, poate pe patul de moarte), am crezut aşa: textele trimise de mine vor fi trimise mai departe unor lectori şi critici avizaţi, cu experienţă, cunoscători în domeniu, vor fi disecate, întoarse pe toate părţile, tranşate longitudinal şi transversal, apoi, cu sinceritate şi competenţă, se va întocmi un raport ori o notă, ori o înştiinţare, o scrisoare, o telegramă, o orice, în care vor fi prezentate rezultatele evaluării de către X sau Y.

La numai două zile pe ceas, mă sună şi mă cheamă numaidecât iar eu, fericită până la Dumnezeu şi înapoi de cinşpe ori, dau muzica tare, râd, mă bucur, de zici că eram apucată de streche. Toate bune şi frumoase, căci la prima întâlnire faţă-n faţă cu respectivul coordonator al cenaclului, mi s-a prezentat piciorul lui Dumnezeu şi varianta de a-l apuca de el.

Mi s-a pus pe tapet strategia de lucru şi am fost extrem de încântată:

1. Trimiteţi 10-15 texte, dintre cele mai bune, care vor fi selectate şi trimise mai departe criticilor noştri (printre care se află şi domnul Lungu, spaima scriitorilor), dar atenţie! Posibil să nu vă convină abordarea tranşantă şi distantă a dânsului. Iaca, asta căutam, zic eu, dar nici în ziua de azi nu ştiu şi nici nu cred că vreo literă de-a mea a ajuns pe masa vreunui membru îndreptăţit să citească şi să păruiască scriitorii.

2. Veţi avea debutul literar, care va fi organizat aşa, aşa şi-aşa. Aha, zic eu, bine. În sinea mea, mă întrebam: oare la debut va fi momentul în care se va discuta pe text? Or avea altă politică de funcţionare.

Între timp, sunt contactată de doamna Arcidalia Ghenof, în vederea susţinerii unui interviu. Sun la cenaclu şi întreb, ca tot afiliatul responsabil, dacă este în regulă să-i menţionez. Da, sigur, spui ce vrei, atât timp cât te ridică faptul că faci parte din Cenaclul nostru. Păi, păi, nu... staţi aşa, ideea este că nu doresc să mă folosesc de un nume cunoscut pentru a-mi ridica pseudovaloarea, doresc ca valoarea mea să mă ridice pe mine. Devenea dubios, dar am primit acceptul, am dat interviul, toate aproape bune şi frumoase, pentru că de aici s-a produs cata(clisma) decăderii. După ce a precizat „faci ce doreşti, zici ce vrei, eşti liberă să te manifeşti”, la o întâlnire ulterioară îl întreb: „Cum vi s-a părut?” „Bine, foarte bine, mi-a plăcut, tot ce trebuie!”

Cu două zile înainte de minunatul debut, mă sună: „Să ştii că sunt foarte supărat în legătură cu interviul pe care l-ai dat, pentru că ai fost cam obraznică şi ai lovit în persoane care...” . Să mor dacă mai ţin minte felul persoanelor în care am lovit, numai că eu am fost sinceră, iar sinceritatea doare pentru cei care au căciuli şi se aşază câte-o muscă pe ele. „Mă văd nevoit ca la debutul tău să aduc referire la anumite afirmaţii pe care le-ai făcut, pentru a şti membrii cenaclului pe cine acceptă”.

„O sclipire! O, e bine!”, îmi zic eu în sina mea, „hai că până la urmă este ceva de cenaclul ăsta. Fac ture prin casă şi mă gândesc la „voi fi ori nu voi fi acceptată”.

3. Vine debutul. Ziua cea Mare. Pregătiri, dicţie în oglindă, isterii că nu găsesc pixul norocos, emoţii, na, ca la orice Premiu Nobel, vorba aia. Debutul a avut loc la Şuşote (vă sună cunoscut deja :) ), alături de familie, câţiva prieteni şi... puşi aşa în semicerc, membrii cenaclului. Poetul Eduard Zalle mă anunţă că vine. Am făcut şanţuri prin grădina aia cu flori, de la paşii mei apăsaţi şi nervoşi în aşteptarea unui poet de o aşa mare valoare. Era prima dată când îl vedeam faţă în faţă.

Ei, iată că începe. Probele de microfon, ultimele pregătiri şi... discursul mult-aşteptat al coordonatorului, acel discurs care avea să dezvăluie adevărata mea faţă prin prisma interviului buclucaş. Apare o grimasă pe faţa mea (în gândul meu, îmi zic „nu izbucni, nu izbucni, nu izbucni”), apar două grimase, trei, până mă schimonosesc de tot. Păi cum de ce? Pentru că de la dumisale putere şi-a permis să extragă din interviu texte şi propoziţii înjumătăţite, puse cap la cap, în aşa fel încât să reiasă că învinovăţesc profesorii de limba română pentru insuccesele tinerilor, pentru lipsa lor de interes de a citi o carte bună, valoroasă, a reieşit că sunt numai ce nu sunt şi din zâmbetul lui, mi-am dat seama că era rost de răzbunare. Ete na, m-am calmat, că urmam eu să prezint una, alta şi am dat peste cap toată organizarea, căci am început cu dezminţirea celor spuse. Nu i-a convenit, dar nici mie, nene! Păi una e să fii sincer, şi alta e să pari sincer prin ipocrizie. În interviu am precizat clar că dn cauza UNOR profesori de limba română, elevii se feresc de literatură ca dracul de tămâie, pentru că UNII profesori de limba română sunt ei la rândul lor inculţi şi agramaţi, în comparaţie cu discursul său, în care a spus „Lorena învinovăţeşte profesorii de română” şi alte bla-bla-uri care au tulburat apele. Norocul meu este că sunt intransigentă mai întâi cu mine şi apoi cu ceilalţi.

La un moment dat mă cheamă o doamnă. Că este scris greşit cuvântul „aşază” în caietul meu de sală, tipărit de acest individ. Era scris „aşează” în câteva locuri! Un vers era modificat, pentru că aşa i-o fi sunat mai bine, iar în alte poezii apărea o virgulă în plus, că aşa o fi simţit. Alooo, păi ce facem aici? Greşeală de tipar, îi zic, înghiţind în sec şi simţind cum cresc flăcările în nări. Oropsită de circumstanţe, aleg câteva poezii, le recit, plec acasă. Şi...

Mă gândesc. Serios. La tot ce a avut să fie acea zi. La momentul când a întrebat dacă merit să fac parte din cenaclu şi nici nu a aşteptat răspuns, deşi aşa îmi spusese, că la final se va vota. Care VOT?! Că a întrebat dacă merit şi apoi, ca din puşcă, „Aplauze, vă rog!”.

După un timp, mă sună. Că voi face parte din antologia cenaclului. Heeei, stai bre! Că antologia nu e joacă! Acolo stau liniştiţi şi impozanţi cei mai buni dintre cei mai buni. Eu sunt un neica nimeni, doar ce fac ochişori, cum să fac parte din antologie? Păi nu, că eşti bună, că scrii, că dregi. Da, domnule, ştiu că scriu bine, dar nu sunt de o antologie încă! Ferească-mă sfântul dacă am înţeles. Eu, în interviu, chiar menţionez la un moment dat că îmi este teamă de momentul în care voi sta alături de necuvinte, într-o carte. Păi nu eram pregătită suficient pentru a face parte din antologie, dar nu eram nici la nivelul unor texte care nu aveau ce căuta acolo. Ah, da? Vrei 5 texte pentru antologie? Ia de-aici! Şi îi trimit, printre altele, o poezie scrisă de mine chiar înainte de debut, având ca mesaj imaginativ atmosfera ce avea să se găsească chiar în ziua debutului. Pentru curioşi – „Unghia naşte violete”. Cu dedicaţie. Mesele chiar erau rotunde!

Trece-o lună, trec două, mă sună. Anul acesta vei participa şi tu la Concursul naţional „Fascinaţia mării”, organizat la Constanţa. Trimiţi 5 poezii dintre cele mai bune şi fără a se şti autorul, vor fi jurizate şi evaluate şi, şi, şi.

„ACUM e momentul”, zic eu, „acum!”. Da, era momentul cheie. Mult-aşteptata evaluare de valoare, mult-râvnita validare din partea unei comisii. Particip cu următoarele lucrări, dintre care una cu tema „marea”: „Ghirlande de stuf pe gâtul subţire”, „Stele de mare”, „Vechime” (glosă), „Iapa de cuarţ” (poem epic – cred!, dar nimeni nu a zis nici până azi ESTE SAU NU ESTE) şi „Silenzio stampa” (glosă). Cine doreşte, cine pofteşte, le găseşte pe pagina mea de autor.

Aştept cu înfrigurare rezultatul, care a venit după 2 luni şi încă ceva. Mă sună. „Eşti printre premiaţi, dar nu îţi spun ce loc ai luat!”. Tremurături, vergeturi, epilepsii de fericire, orice diagnostic era posibil în momentul în care am închis convorbirea. „Hm, locul al III-lea sau menţiune ar fi ceva”, visând eu la ovăz. După euforie, îmi întreb soţul direct: „Şi dacă totuşi jurizarea nu a fost corectă? Că totuşi el este organizatorul. Dacă vrea să ridice cenaclul prin acordarea de premii unora care încă nu le merită?”. Silviu are încredere în mine şi de-aia mi-a şi tăiat macaroana că „eşti bună”, dar eu nu şi nu, n-are cum. De 12 ani nu am mai scris, e la nivel naţional! Boscorodeli până pe înserat, apoi decernarea Oscarului în poezie, poze, mulţumiri. Am fost dezamăgită, nu mi-a cerut nimeni autograf. Lasă, că am timp, îmi spun eu în sinea mea.

Înainte de mine urcă pe scenă Ottilia Ardeleanu, pe care am cunoscut-o atunci pentru prima dată. Cum să mă exprim elegant... I-am cunoscut partea dorsală mai întâi, pentru că la urcarea pe scenă ne-a tratat pe toţi cu fundul, la propriu! S-a înclinat spre prezentator, iar noi toţi, de la amirali la opincă, i-am admirat în toată splendoarea posteriorul. Aaaa, sunt îngrozită, dar a luat locul al II-lea, sigur o salvează poezia. La naiba, poezia nu salvează bunul simţ şi educaţia, poate doar invers, în cazuri numărate pe degetele de la o mână.

La final, cer şi eu o cărţulie în care erau expuse toate lucrările câştigătoare, ca amintire. Evident că doream să văd ce a fost scris de cel care a luat locul al II-lea. Ochii mari, palme peste faţă, apă, ceream apă în imaginaţia mea, în care leşinam ca în filmele cu Vivien Leigh.

Vin cu trofeul acasă, cu diploma editată greşit, cu florile, cu pozele, mă aşez la masă şi îmi continui viaţa. Pun trofeul în bibliotecă şi fac ceva de mâncare. Trist. Absurd. Nu e loc nici de sinucidere, îmi zic. Am luat iar ţeapă.

Ulterior, încerc să aflu dacă jurizarea a fost pe bune. Cine a fost în juriu, cine a citit, cine a analizat. Tăcere de mormânt. Câte o voce piţigăiată mai încerca să explice că „DA, a fost pe bune!”.

Trece ziua, trec şi eu, vine un alt eveniment în agendă. Debutul în cenaclu al Ottiliei Ardeleanu. La Biblioteca Judeţeană. Sunt invitată. Vin. Aştept. Începe. Casc în timp ce se citesc unele texte, apoi casc de-mi rup măselele în timp ce se ridică în slăvi „poemele” de către două-trei persoane cică avizate, apoi deja mă ia somnul când voci din public venite din partea membrilor fac să pară reale capodopere aceste texte care din punctul meu de vedere, duc şi mai abitir literatura în derizoriu. Aplauze, aplauze, căci versul doi din strofa 3 m-a dus cu gândul la vecina care întinde rufe! Daa, mai vrem! „Taci, drace!”, şi plesnesc un demon din mintea mea. „Taci, că nu spunem nimic. E pe bune şi aici. E nebunie”.

Mă întreabă dacă mi-a plăcut. Evit răspunsul. Sunt ipocrită. Sunt obraznică faţă de Eminescu, Bacovia, Stănescu. George Călinescu tună şi fulgeră. Plouă afară cum plouă în mine, vorba unui vers de-al meu. M-am ţăcănit. Ajung să citez din poeziile mele, ca să-mi treacă greaţa.

După alte zile, o lună, poate două, particip la întâlnirea de sfârşit de an, în care se face bilanţul pe cele 365 de zile care se sfârşesc. O listă cât un pomelnic. Publicaţii în reviste, ziare, cărţi, doamne, o abundenţă literară nemaivăzută şi nemaiauzită! Cât de norocoasă aş fi să fiu acolo, acum când este penurie de cultură. Oaza aceasta de realizări continue, la foc automat, mă loveşte cu leuca. Trebuie să fug! Să scap cât mai am timp. Însmolită numai până la brâu, mă ridic şi propun ca de anul următor să existe o întâlnire MĂCAR cu specific literar. UNA pe lună, în care să se pună la discuţie textele tuturor, prin rotaţie. În care să existe discuţii profesionale, critică literară, referinţe, orice legat de un cenaclu literar. Dar dinţii sunt puternici şi ei ţin cu dinţii să rămână cenaclul la nivel de pupincureală monoteistă. Păi nu s-au auzit vociferări şi priviri de-a curmezişul? Ba da. Unul, poate doi, ar fi susţinut ideea, în rest, fursecuri şi suc. Ha, bine! Pa şi pusi!

Crăciun. Revelion. Anul Nou. Prima întâlnire pe 2017. Nu m-am dus. Era pentru Eminescu. Trebuia să recit o poezie scrisă de mine, cu temă. Dedicată lui. „Lasă, măi Mihai, că tu o ştii deja”, îmi spun eu în sinea mea. Şi nu mă duc. Nu comit crimă cu premeditare. A mai fost un debut, nici la ăla n-am fost. Dar evenimentul care m-a determinat să scriu această scurtă şi rezumativă prozică, prozuţa de faţă, a pus capac pe oala în care fierbeam şi după explozie, am început să arunc cu sarmalele după dânşii.

(Fac o pauză, fac o cafea. Este 5:45, 25 februarie 2017. Scriu de două ore. O cafea s-a dus. Trebuie încă una, căci dacă nu termin ce am de zis, arrivederci conştiinţă!)

Aşa, cum spuneam... Văd zilele trecute pe pagina stimabilei Ottilia o postare. Poze, flori! Recunosc decorul. Opaa, eveniment în cadrul cenaclului. A obţinut locul I la secţiunea poezie. Premiile sunt acordate de către ei, Cenaclul, da. Motivul pentru care ştiu despre această întâmplare este de fapt mărul discordiei. Să vă explic? Eu am timp, că sunt pornită să vă explic. În postarea cu pricina nu era nimic nepotrivit, în afară de faptul că eu şi poetul Eduard Zalle eram menţionaţi ca fiind nominalizaţi deopotrivă la acest premiu, dar! DEŞI am fost noi, na că a fost ea de fapt! De-aia n-are ursu’ coadă. Păi dragă doamnă care îţi prezinţi posteriorul amiralilor pe la festivităţi, cum crezi că este câtuşi de puţin avenită ideea de a menţiona nominalizaţii, în situaţia în care chiar tu eşti cea care i-a surclasat? Asta, una la mână. DOI: care juriu a greşit? Cel de anul trecut, când eram peste dumitale la nivel naţional, sau anul acesta, când s-a decis că de fapt tu eşti cine trebuie să fii pentru ei? Totuşi, se confirmă faptul că premiile în cadrul acestui cenaclu se oferă prin rotaţie, pentru a mulţumi pe toată lumea. Exuberanţa jignitoare este atât de reală, încât de multe ori aveam senzaţia că stau la masă cu ea. Am comentat sarcastic la postarea cu pricina, dar bate şaua să priceapă iapa. Aiurea! Se făcea că plouă.

Nu pic în plasa şerpoaicei. A vrut să tragă foloase pe numele Eduard Zalle, iar pe mine m-a menţionat să nu bată la ochi. Ştie bine că e mai bun ca ea, ştie că e un nume, era necesar să accentueze pentru toţi feisbuciştii că i-a furat de sub nas marelui poet Eduard Zalle un premiu pentru poezie. Doamnă dragă, ai iscat o reprezentativă degringoladă a scării pe care te-ai hămesit să urci. Apoi îmi spune de invidie. Pentru că şi eu, şi Eduard Zalle am reacţionat prompt.

Ulterior, pe pagina cenaclului, apare un comunicat din partea coordonatorului, care transmite faptul că invidioşii în sus, în jos, stânga, dreapta, ceva de rufe şi spălături. Păi nu-i aşa că spurcăciunea vrea să iasă basma curată? Care invidie?! Pe mine m-a deranjat că m-a asociat cu nonvaloarea dânsei. De era vreun pui de Bacovia, de Arghezi, de era vreo progenitură de-a lui Pann, vreo reminiscenţă de-a lui Pruteanu, barem atunci mă simţeam onorată, nu ştiu cum să zic. Dar aşa? Nu am pe cine să fiu invidioasă.

Sunt încântată în schimb de faptul că stau alături, deşi mai sighinaşă şi mai rezervată, de poeţii George Mihalcea şi Eduard Zalle. I-am citit. I-am urmărit. Am simţit că recitesc literatura pe care o devoram prin clasa a XII-a, când mă pregăteam pentru olimpiada naţională. Păi zilele trecute am citit o POEZIE de-a domnului Mihalcea şi m-a străfulgerat o amintire de pe când eram cu o zi înainte de olimpiada judeţeană şi mă cruceam şi înjuram poezia lui Marin Sorescu, „Simetrie”, care m-a dat peste cap, m-a făcut să trântesc zeci de cărţi de critică şi să mă chinui să îi pătrund mesajul, pe care nici de-al naibii nu dorea să-l expună, cum fac azi toţi scribii, de zici că stau la tarabă cu mesajul crăcănat. Atâta subtilitate şi atâta profunzime, încât numai un arsenal întreg de cultură literară te mai poate salva. Astea-s poezii! Care te fac să te urăşti că eşti prost, că n-ai citit la timp cine a fost şi ce a făcut Villon, care te chinuie intelectual, până îţi dai duhul şi apoi îl cauţi, că vrei s-o iei de la capăt.

În fine, după ce coordonatorul a postat pe pagina cenaclului că noi crăpăm de invidie, au apărut şi replicile. Şi urmează şi altele. În care se vor afişa pe îndelete diferite texte care sunt promovate şi publicate fără noima perpetuării talentului scriitoricesc. Adio, repere literare, adio, literatură!

Toate slute şi urâte, căci drumul pe care pornisem trebuia să fie obligatoriu GREU, anevoios, complicat, ca mai apoi, dacă merit strălucirea de diamant, să mă uit cu iubire în ochii şlefuitorului. Şi admiraţie. Iar dacă nu mă duce capul şi talentul, să fiu pusă pe banca de rezerve şi să mă uit cu iubire şi cu admiraţie la cei mai buni ca mine, care contribuie şi vor contribui la o literatură pe care, probabil, copiii mei o vor studia cândva, pe care copiii copiilor mei o vor studia, la rândul lor.

Aşa s-a produs şi autoexcluderea mea. Fac parte din Cenaclul „Glykon”. L-am numit poarta de aur către iad, pentru că ştiu că acolo, cu uşile închise, se va opera pe intelect deschis. Apoi se vor deschide uşile şi ceea ce rămâne, adunat din rămăşiţe bune, vă va fi prezentat vouă ca reper, ca model, ca valoare autentică. O responsabilitate de neimaginat, pentru că dragii cititori sunt atât de dezorientaţi, încât nu ştiu că cele mai frumoase flori sunt carnivore, că pentru a ajunge la ţesutul sănătos, trebuie să-l cureţi pe cel bolnav, încă nu ştiu sau nu mai ştiu că pentru a sta într-un jilţ de smarald, mai întâi trebuie să cobori în mină, să te umpli de mizerie, să te sufoci, să găseşti POATE o frântură amărâtă din el, pe care o iei cu grijă, o şlefuieşti până simţi că te şlefuieşti pe tine deja, o lustruieşti, sufli, răsufli şi apoi cauţi un bijutier destoinic, care îl montează, apoi iar te duci în mină, iar cauţi, iar mori, iar reînvii, iar cauţi bijutier, iar, iar, iar! Deşi în spatele acestui proces, nimeni nu s-a pupat cu nimeni, nimeni nu a tolerat nici cea mai mică deviere de la plan, nimeni nu s-a dedat la alte mizerii, decât la acelea care au ca scop final curăţenia valorii.

Bat câmpii? Până acum, mi i-am luat...

La o nouă citire!