Ultima noapte

Tenebra morţii-n prag de toamnă

Îşi pregăteşte sarcofag

Şi frunze ruginii îndeamnă

La simfonii pe un drumeag,

Pe care viaţa mea înseamnă

Mai mult decât un pas pribeag.

Mă pregătesc de-un cancer veşnic

Al râului ce-a sfredelit,

Puternicindu-se temeinic

În miezurile de granit,

Sub luna sobră, ca un sfetnic

La-mpărăţii de mezolit.

Eu de pe-o margine pe alta

Am construit un pod de nuc,

Mi-am aruncat în ape dalta

Şi strălucea-ntr-un nor uituc,

Desprins de luciu-n care balta

Adăpostea un cuib de cuc.

Aud ecou de mocăniţă,

Venind agale dinspre munţi,

Aud şi râsul de fetiţă,

Născută din părinţi cărunţi

Şi-n inima de prepeliţă

Se mai sărută două punţi:

Pe una trece, în fanfare,

Secunda orei ce mă-ntrece,

Sfidând pendule, calendare,

Cu timpul ei atât de rece,

Pierzându-mă în fiecare...

Pe alta nimeni nu mai trece!

15 august - 18 septembrie 2016, Constanţa

Amintiri de început

Dacă noi ne ascundem de lume

Şi apoi ne-ntrebăm unde e,

Poate marea iveşte din spume

Un răspuns întrebării „de ce?”.

Dacă noi aşteptăm primăvara

Mai cuminţi decât anul trecut,

Poate-atunci ne vom fi însăşi gara

Amintirilor de început.

Între noi, firul vieţii de-argint

Se desprinde din unul spre altul,

Chiar de ştiu că mă minţi şi te mint,

Numai noi înspre noi ne ştim saltul.

Într-un ghem de lumină m-aşez

La genunchiul tău plin de dureri

Şi din tine îmi fac doar un crez

Pentru mâine, din azi şi din ieri.

Într-o linişte cu împrumut,

Se-nfiripă tăcerea în doi;

Amintirile de început

Ne aduc din iubire-napoi.

15 septembrie 2016, Constanţa

Complot

Sunt o furnică jos, în pământ,

Sunt rămurică în ploi şi în vânt,

Sunt o pedală-n roţi de olar,

Sunt o petală-n câmpul stelar,

Sunt un firicel dintr-un izvor,

Sunt un căpeţel de peţiol,

Sunt bob de grâu din moara de vânt,

M-adun în pârâu, din când în când.

Sunt o stihie a-ntregului tot,

Când moartea şi viaţa cad la complot.

17 august - 14 septembrie 2016, Constanţa

Odă soldatului căzut în genunchi

Tăcerea mea-i legată de-ntreaga omenire,

Se-agaţă ca o cruce de trupuri de martire

Şi plumbul se topeşte până-n călcâiul drept,

Pe buza mea-nfloreşte sfârşitul înţelept.

Cu apele din lacuri aş plânge moartea mea,

Cu munţii şi câmpia, firesc, aş cerceta

Cum blocuri de granit pot înverzi şi-apoi

Furiile alpine să curgă în puhoi.

Aş cerceta câmpia, deschisă şi-nflorită,

De focul verii arsă, secată, mistuită,

Aş cerceta cum păsări se-ndreaptă liniştit,

În fiecare toamnă, spre ţări în asfinţit.

Dar liniştea mă toarce ca lâna în fuior;

Se-aude ramul veşted ori pasărea în zbor,

Se-aude gândul singur, m-aud şi eu în gând,

Cu ochii larg deschişi, aproape lăcrimând.

Copiii noştri iară vor patrula cu arme

Prin ţările străine, căci ochiul care doarme

Se va deschide-ntocmai ca poarta dinspre Rai,

Dar prea târziu, se pare, fără divinul grai.

O casă, două, trei, cu sutele de mii,

Vor ţine adăpost părinţilor stafii,

Iar vântul ce va bate pe munţii de-nceput

Se va rosti-n ecoul a tot ce am pierdut.

(pentru Ziua Armatei Române)

13 septembrie 2016, Constanţa

Gloanţe de argint

Nu veţi putea să-mi răstigniţi cuvântul

Nici la altar păgân, nici în scripturi

Şi nu-mi veţi mai răstălmăci nici gândul

Aproape mort din mine, în torturi!

Sunt ca un sloi de gheaţă ce descreşte

Spre limita pastişelor de azi

Şi-acesta doar în mine se topeşte

Până la rădăcinile de brazi.

Pereţii mi-i zidesc în detestare,

Fereastra fumurie de pământ

Îmi va păstra lumina asta mare,

Pe care numai eu pot s-o cuvânt!

Nu veţi putea să-mi aşezaţi nici paşii

Pe ochii şi pe pieptul vostru gol,

Căci eu urmez umilă-naintaşii,

Plătindu-le prin scriptul meu obol.

Nu am un dumnezeu să-mi ţină partea

Nici în elogii şi nici în icoane,

Căci dumnezeul meu îmi este cartea,

Iar pentru voi, – cuvintele-mi, – piroane.

Şi-n infinitul care se sfârşeşte

Şi pentru mine, dar şi pentru voi,

Luaţi aminte – sufletul vorbeşte

În viaţa tuturor şi-n cea de-apoi!

13 august-03 septembrie 2016, Constanţa

Întrebare de ninsoare

În noaptea nopţii-n lună plină

Fac saltul nalt, ca de felină,

Mă prind cu dinţii de Saturn

Şi-apoi, ca orice taciturn,

Aştept o dimineaţă lină.

În ziua zilelor mai vechi

Ţineam la gât stele perechi,

Acum ninsorile mă-ndeamnă

Să mă desprind suav de toamnă,

Să-mi cânte viscol în urechi.

Şi în secunda cea mai mare,

Care apare şi dispare

Din ceasul care-mi sună trist,

Mă voi lupta c-un sunetist,

În iarnă viscol şi ninsoare.

Şi-n ora orelor târzii,

Cu minutare sidefii,

Îmi voi găsi un loc firesc,

Nici pământesc şi nici ceresc

Şi-apoi voi fi ori nu voi fi...

10 septembrie 2016, Constanţa

E crud balsamul de rubin II

Eu mă îndepărtez şi cad în mine,

Mă reaşez pe jilţul sufletesc,

Afară plouă-ntruna cu rubine

Şi-nvăţ cu mine însămi să vorbesc.

La stânga am cristelniţi ruginite –

Asceţii mei, odată, se rugau

Pentru păcatele nebănuite

Ale celor ce au şi parcă n-au.

La dreapta mi se-aşază porumbelul,

Mai gri ca albul ce era odat’,

În faţă, oaia îmi desface mielul

De blana înnegrită de-mpărat.

Şi ştiu că stau cu spatele spre tine,

Dar nu mi-e teamă, pot să te ignor,

Pentru că sunt născută din rubine

Ce ard înflăcărate până mor.

Nu-mi este teamă de-al tău întuneric,

Pe care pot să-l luminez, privind

În ochii tăi diavoleşti, de cleric,

Cu tot ce eu am învăţat fiind.

Podoabele de fier mă ţin legată

De jilţul de pe care-mpărăţesc

Şi-oricât aş fi acum de-ngreunată,

Eu tot mai mult pe mine mă iubesc.

*

Şi, dintr-un întuneric nesfârşit,

Zvâcnirea lui a fost cumva fatală,

Lumina din rubine m-a ferit,

Iar el s-a destrămat la mine-n poală.

Sărmane înger negru, inutil,

Să crezi că pot să-ţi fiu a casei uşă?

Acum chiar şi umilul e umil,

Când văd cum arzi în flăcări şi cenuşă!

Sărmane înger negru şi naiv,

Pesemne ai jucat jocul greşit,

Pentru că mie-n loc de incisiv

Îmi creşte numai dinte de granit.

Esenţa îţi absorb ca pe-o licoare,

Să te absorb pentru o veşnicie

Şi-n suflet îmi va creşte-o altă floare,

Cu frunza şi petala rubinie.

*

Acum, pe jilţul meu, e pace iar

Şi albu-i tot mai alb de porumbel,

Iar oaia îmi aduce azi în dar

Blana-nnegrită de la vechiul miel.

Podoabele de fier s-au desfăcut,

S-au preschimbat în păsări călătoare:

Pe una am trimis-o în trecut,

Să-mi fie-n asfinţit rază de soare,

Pe alta am încălecat, zâmbind,

Cu braţele am prins-o ca-ntr-o chingă

Şi-n zborul ei am tot zburat, iubind,

Lăsând iubirea, veşnic, să învingă.

10 septembrie 2016, Constanţa

În noaptea adâncă

Mai sunt câţiva fideli trecutului,

Aşa cum sabia-i fidelă scutului

Şi ne îndrăgostim de toamna rece,

De umbra teiului sau umbra nucului;

Apoi, când iarna zbuciumă-n păduri

Şi se aude vag ecoul cucului,

Toţi pădurarii-şi cară lemne-n casă,

Doar lupii se aşază-n jurul focului.

*

Plânge şi muntele, plânge câmpia,

Cu râuri în volburi, zvâcnite din stâncă,

Plânge salcâmul şi ciocârlia,

În noaptea adâncă, în noaptea adâncă...

Plânge mioara, plânge şi lupul,

Apoi gura nopţii, hulpav, îi mănâncă,

Cu râuri în volburi, zvâcnite din stâncă,

În noaptea adâncă, în noaptea adâncă...

8-10 septembrie 2016, Constanţa

Colind timpuriu

Atunci când floarea albă de rozmarin uscat

Se-aşază pe cărarea pe care am umblat,

Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre,

Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre.

Copil naiv, ce umbli cu mâna-n buzunare,

Privit de la fereastră cum seara, pe trotuare,

Te-ncumeţi să te-aşezi, îngândurat de toate,

Ca rozmarinul verde, când verde nu mai poate,

Să-ţi faci din miez de nucă ferită chilioară,

Să-nveţi colindul iernii, cuminte, pân’ la vară,

Să-ţi faci şi bocceluţă din ramuri de pelin,

Apoi s-o târgui bine pe-un pumn de rozmarin...

Şi dacă floarea albă de rozmarin uscat

Va sta sub talpa vremii prin care ai umblat,

Atunci voi şti că toamna se-ndură de septembre,

Colindul iernii tale fiindu-mi alb decembre.

6 septembrie 2016, Constanţa

Tandem în despărţire

Winter Break Up - Sarit

„Se mai despart iubiri ţesute-n borangic,

O brumă deasă cade când nu mai zici nimic

Şi ochii mi-i îndrept, tăcerea să despic;

Spre cerul nopţii noastre, în taină, mă ridic.

Se-aude-n goarna vremii o amintire-n doi,

Se-aud pe drumul nostru furtuni, şi paşi, şi ploi,

Se-ntoarce iarna lungă şi fulgii, în convoi,

Aduc răceala noastră, cu vifor, înapoi.”

Priveau, priveau, priveau, dar nu unul spre altul,

De mâini se desprindeau pământul şi înaltul:

El – forţa ei, pe care se sprijinea-n oţele,

Ea – forţa lui, pe care se sprijinea de stele.

„Tăcerea ta, iubito, e veşnic ne-nţeleasă

Şi totuşi, lângă tine, mă simt mereu acasă.

Tăcerea mea, se pare, e ceaţă şi e deasă,

Cărarea mea din urmă pe urma ta se lasă.

Cutremurul din mine mă ţine-n neclintire,

Pe fruntea ta e tunet, e fulger, e iubire;

Ce-i între noi e viaţă, trăire şi murire,

Chiar dacă-n asfinţit răsare-o amintire...”

(pentru VP şi CD, prieteni dragi)

4 septembrie 2016, Constanţa

Răspuns
Violetta Petre

Mi-ai picurat, în suflet, pe rană, rivanol,
Chiar aşteptam poemul pe-al amintirii gol;
Doar ceaţă, nebuloasă şi cerul înnorat
Apasă pe-ai mei umeri, o urmă de păcat.

Că am greşit, el ştie şi nici să-ntreb nu pot,
Cum cioburi se răsfaţă dintr-un întreg? Şi tot
S-a destrămat fantasmic, într-un tic-tac secund;
Şi cât i-era sărutul de tandru şi fecund!

E ca o avalanşă sub care mă îngrop,
Din îndoieli prea multe, se iscă un potop
De întrebări. Răspunsuri nu voi primi nicicând,
Doar frământări deşarte în inimă şi gând.

4 septembrie 2016, Constanţa

Cale-n dar

Mă retrag într-un exil,

Până-n luna lui april,

Să mă-ntorc la începuturi

Şi să-mi construiesc pe scuturi

Floarea florilor ce scuturi.

Mă retrag în cânt de nai,

Până-n lunile de mai,

Să mă-ntrec în nefirească

Săritură cu o broască –

Timpu-ncearcă-o cheie-n broască.

Mă retrag în nod de funii,

Până-n luna unei iunii,

Să mă-ntrec în salt de ciutur

Şi în zborul unui flutur,

Când aripa mea i-o flutur.

Mă retrag pe cer, în nor,

Până-n luna lui Cuptor,

Să mă-ntrec în carul mare

Cu cel mic, dar nu ştiu care –

Amândouă, două care.

Mă retrag în calendar,

Până-n luna lui Gustar,

Să-mi pun stelele podoabă,

Să-mi fii rob, eu să-ţi fiu roabă – ;

Cerul cară stele-n roabă.

Din septembre în decembre,

Zile-mi înfloresc pe membre

Şi te-aştept; ai vrea să-mi fii

Pentru noapte, pentru zi,

Felinarul nostru? Zi!

Trece anul, treci şi tu.

Între noi e da şi nu.

De la geam văd cum apare

Valul mării, cât mai mare,

Ce se varsă iar în mare.

Şi e frig, e iarnă grea,

Gerul crapă-n fulgi de nea,

Înăuntru-mi tot mă doare,

Gândul către tine-mi sare

Şi pe rană îmi pun sare.

Plouă des, plouă mărunt;

Luna martie,-n pământ,

Udă floarea de bujor

Din obrajii care dor

De singurătăţi şi dor...

3 septembrie 2016, Constanţa

Pe cine-ntreb de Dumnezeu?

Cu liniştea mă prind de timpul rece,

Cu lipsa ta mă scutur de pe ram,

Pământul se desprinde de la geam,

Iar malurile mării vor să plece.

Şi când lipsesc din mine – nu te am;

Cu liniştea mă prind de timpul rece.

Mă-ntreabă noaptea ce se mai petrece,

Pământul se desprinde de la geam.

Văd moartea cum doreşte să mă-ncerce

Şi când lipsesc din mine – nu te am;

Aşa cum eu pe tine te-ntrebam,

Mă-ntreabă noaptea ce se mai petrece.

Şi mă priveam în ochi şi răspundeam;

Văd moartea cum doreşte să mă-ncerce.

S-o-ntreb dacă poruncile sunt zece,

Aşa cum eu pe tine te-ntrebam?

Dar când ploua în mine să mă sece

Şi mă priveam în ochi şi răspundeam,

Răspunsul morţii – tot ce mai aveam;

S-o-ntreb dacă poruncile sunt zece?

2-3 septembrie 2016, Constanţa