Mileniul trece în glossar

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați,

Acum, cînd numai toamnă semnez în calendare,

Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Să fie oare timpul din timp să încuiați?

O rapsodie care încet-încet dispare.

Traseul fără linii, un loc de condamnați.

Aceasta e povestea celor abandonați.

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare!

Ne naștem în spitale și tot acolo-ajungem,

Ne-mprăștiem în lume și tot în noi ne strîngem,

Dar poate dacă suntem născuți de-aceeași Mamă,

În apele ei tulburi, cu lacrima, ne cheamă.

Nu ne-am greșit destinul cît am greșit răspunsul,

Doar Tatăl ne-nțelege. Oare și noi pe dînsul?

Voi dac-ați fi călăii, de cine vă-ndurați?

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.

Atunci aveam povestea rostită pe-ndelete,

Cu mama și cu tata, lipiți de un perete,

Atunci aveam cartoane pe care desenam,

Acum avem trotuare, moschee și imam.

Ce pot să le mai spun copiilor născuți

Departe de-a lor casă, departe-n Cernăuți?

Acum cînd e pustiu pe-alei și-n galantare,

Acum cînd numai toamnă semnez în calendare.

Mă uit pe geam cuminte și nu-nțeleg nisipul,

Nici mama nu-nțelege cum e s-acoperi chipul,

Pe ochii fără pleoape se-așază cărăbușii,

Iar timpul îmi zîmbește naiv din pragul ușii.

Cărăm în spate sacul soldaților din luptă,

Cum cară iarna riduri pe fața mamei, suptă,

Traseul propagandei în texte funerare,

Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Pe ușa ruginită rămîne poezia

Poetului, ce pleacă de și-a plătit simbria,

În pragul casei mele se strînge-ndoliată

Iubirea unor vremuri, total eviscerată.

Pe un oblon al lumii stau cucuvele mute,

Se-anunță-naintarea ultimei lor redute,

Cînd gerul bate aprig și aprig tremurați,

Să fie oare timpul din timp să încuiați?

Cine mai cîntă-n albul miresei prigonite

Această cruciadă a morții infinite?

Parcă se-aude naiul unei cîntări străvechi,

Parcă se-aud cocorii cum pleacă în perechi.

Amin! Se-nchină mama cînd nimeni nu aude,

Amin! Se-nchină-ateii desființați de rude,

Un cor funebru,-odată privit cu-nstrăinare,

O rapsodie care încet-încet dispare.

De după gratii false fanarioții urlă

Venirea pe pămînt a dracului din turlă,

Aproape că-i aud și eu, cînd stau de veghe

La căpătîiul morții, – mireasă de o leghe – ,

Dar nu avem putere și nu avem știință,

O lume-ndepărtată, fantomă și căință;

Așa că ne-ndreptăm spre nimeni, fără frați,

Traseul fără linii, un loc de condamnați.

Cîți oare vor mai scrie mai mult decît s-a scris

Și oare cîți vor spune despre ce-i interzis?

O lege a naturii, potrivnică și rece,

Căzută în dizgrații. Ce naiba se petrece?

Cît vor munci călăii cu lama de secure

S-adune-n snopuri-snopuri ce-a fost cîndva pădure?

Nu mă priviți cu milă. Mai bine nu uitați,

Aceasta e povestea celor abandonați.

Să stingem totuși luna, oricum e veșnic noapte

Și dacă tot o stingem, s-o facem ca la carte.

Apoi să-mpăturim de tot umanitatea,

Cînd nimeni nu dorește să-i țină astăzi partea.

Gata, am calculat, se moare-oricînd, oriunde,

Și dacă mai trăiești, mai bine te-ai ascunde,

Chiar dac-aveți răspuns la orice întrebare,

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare.

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare,

Aceasta e povestea celor abandonați,

Traseul fără linii, un loc de condamnați,

O rapsodie care încet-încet dispare.

Să fie oare timpul din timp să încuiați?

Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Acum cînd numai toamnă semnez în calendare,

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.

30 octombrie – 7 decembrie 2018, Constanța