Lorena,
îți mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde întrebărilor acestui interviu!
1.
Să vorbim despre originile tale. Ce ne poți spune
despre familia și părinții tăi?
Tata
este originar din Bacău, mai are două surori, Corina și Doina. Din partea lor
am trei verișori primari, care la rândul lor și-au format familii. Părinții
tatălui meu nu mai sunt în viață. Din cauza faptului că Bacău este foarte
departe de Constanța, îi vizitam destul de rar, o dată la câțiva ani. Tata a
plecat de-acasă în adolescență, s-a înscris la Școala Militară de la Breaza.
Apoi a fost detașat în Constanța, la Aeroportul Mihail Kogălniceanu, ca maistru
militar. A stat în gazdă în oraș, unde a întâlnit-o pe mama într-o stație de
autobuz. Au avut trei săptămâni de corespondență și telefoane (tata i-a promis
că o va suna în sâmbăta următoare), dar fiindcă a fost reținut cu îndatoririle
din Unitate, nu a mai reușit. Mama făcea naveta special pentru a lua legătura
cu tata (pe vremea aceea existau doar telefoane cu disc), de unde lucra ca
educatoare într-un sat din județ. Mama a rupt legătura cu el, fiind supărată că
a fost pe drumuri degeaba. După patru ani li s-a făcut cunoștință întâmplător,
nu știa nici unul din ei despre cine este vorba. Tata a recunoscut-o în timp ce
erau în oraș, la întâlnire. A deschis agenda cu adrese și i-a arătat mamei că
încă mai avea adresa ei de acasă, de pe vremea când o conducea până în fața
casei. Asta se întâmpla prin 1983. În aprilie anul următor au scos actele, apoi
în iunie au avut cununia religioasă, iar masa de protocol s-a ținut la Cazinoul
din Constanța. În 1985 m-am născut eu.
Părinții
mamei mele sunt din Pecineaga, județul Constanța. O familie numeroasă. Nu li
s-a permis să se căsătorească, erau și foarte tineri, bunica avea vreo 17 ani
și bunicul 19. Așa că au fugit la oraș, cu două linguri și două furculițe. Au
dormit pe rogojini. Bunica era foarte pricepută la croitorie, cusut, croșetat,
îi plăcea să citească. De fapt, prima poezie pe care am învățat-o a fost de la
ea, „Povestea
Cerbului”, pe care mi-a recitat-o într-o singură seară, iar eu am
memorat-o. Era pasionată de poezia lui Nichita Stănescu, oprea tot lucrul și
asculta cu plăcere aparițiile poetului la TV. Bunicul meu era priceput în
strungărit, fierărie etc. Decorurile Teatrului Național „Oleg Danovski” din
Constanța sunt create de el, de la zero. Acolo a lucrat, în subsolul teatrului,
unde îmi petreceam foarte mult timp. Primul contact cu un pian de sală l-am
avut la 4 ani; de câte ori intram în holul mare de la parter, primul lucru pe
care îl făceam era să mă așez la pian și să cânt. Înainte să plece pe cealaltă
lume, a reușit să-mi cumpere un pian original Petrof, din lemn masiv, negru
complet, cu picioare sculptate, cu doi îngeri negri pe fațadă. Este un pian
fără coadă, dar nu este pianină, deoarece are același număr de clape. Am
învățat singură să cânt la pian, apoi am urmat și câteva cursuri. Am fost mai
mult atrasă de menuetele Annei Magdalena Bach pentru soțul ei. În alte zile,
urmăream pitită după cortină spectacolele de balet. Bunica mi-a făcut o rochiță
de balerină, cu guler elisabetan, din tul, scurtă, cu care mă îmbrăcam aproape
tot timpul și dansam prin casă. Inclusiv la serbările de la grădiniță.
Străbunicul
meu a luptat la Mărășești. Și-a pierdut mâna dreaptă. A vrut să se arunce pe
geamul infirmeriei, să se sinucidă, dar MS Regina Maria, care era printre
răniți tot timpul și îi îngrijea, l-a consolat, l-a ajutat, l-a încurajat. A
fost împroprietărit după finalizarea războiului cu o bucată de pământ, pe care
a ridicat o căsuță și o prăvălie. S-a căsătorit, a avut copii, nepoți,
strănepoți. Numele lui, Dragu Bălănică, apare pe lista celor căzuți la datorie,
depusă în Altarul Catedralei Mântuirii Neamului.
Mama
mai are o soră mai mare, Viorica. Este căsătorită cu unchiul meu, Oddone, care
provine dintr-o familie de nobili cu sânge albastru dintr-o provincie din
nordul Italiei. Nu au copii, așa că eu am fost copilul tuturor. Acest aspect a
avut și părți bune, dar și mai puțin bune. Eram mereu în centrul atenției. O
perioadă m-am simțit importantă, după un timp, însă, a devenit obositor și, din
ce în ce mai mult, petreceam timpul singură, închisă în camera mea, citind.
2.
Te-ai născut într-un mare oraș, pe malul mării. Cum a
fost copilăria ta?
Mulți
ar fi de acord că am fost o răsfățată, dar cred că am dezvoltat o reală
aversiune față de lingușeală, tocmai din acest motiv. Fiind tot timpul în
centrul atenției, mereu lăudată, devenea descurajant. Nu mai puteam să-mi
exercit firea competitivă, care m-a caracterizat de când mă știu. Așa că am
găsit refugiul în cărți și am început să port dispute „reale” cu autorii lor. Primul care m-a ținut în șah a fost Anton
Pann. Ne-am împrietenit destul de repede, mai ales după capitolul „Despre
pedanți și copilăroși”. În sfârșit găsisem pe cineva care să spună
lucrurilor pe nume.
Cu
timpul, am căutat din ce în ce mai mult, aproape obsesiv, viziunea obiectivă,
oricât de dureros ar fi rezultatul. Cele mai sincere discuții le-am purtat cu
mine însămi și, spre nenorocirea mea, nu s-a schimbat nimic de atunci în
această privință. Nu am avut prieteni apropiați, care să dureze o viață.
Singura prietenă pe care am avut-o, Alexandra (fiica mea îi poartă numele), era
mult mai liniștită ca mine, mai temperată, mai moderată. Eu eram foarte dură și
aveam replici care usturau și de care eram conștientă, lucru care a îndepărtat
absolut orice copil care îmi putea deveni prieten, ceea ce m-a întristat o
perioadă, apoi, cu timpul, a încetat să îmi mai pese. Eram mult mai interesată
de onestitatea problemei, decât de prietenii care durează o viață.
Clasa
I am urmat-o la Colegiul „Sf. Ana”, din Năvodari, un colegiu
particular. Era ceva nou atunci și părinții doreau să-mi dea o educație aleasă.
Făceam naveta în fiecare dimineață. Ajungeam seara acasă, cu autobuzul
colegiului. Îmi aduc aminte că într-o zi am golit ghiozdanul și am „răpit” un pui de cățeluș, alb ca
laptele, și l-am adus pe furiș acasă. L-am ținut pe balcon pentru scurt timp,
pentru că săracul schelălăia, probabil voia la mama lui. Cu greu am fost
convinsă să îl duc înapoi. Colegiul m-a dezamăgit profund, încă din primul
semestru. S-au dus și părinții mei la pomul lăudat cu sacul. Nici măcar nu se
țineau lecții, programul era foarte lejer, simțeam că nu învăț nimic. Am venit
plângând acasă, spunând că vreau să mă mute la o școală „normală”, unde învăț română, matematică, engleză, nu mai vreau să
merg într-un loc unde era o permanentă vacanță. În vară m-au mutat la Școala
nr. 43 cu profil UNESCO din Constanța. A trebuit să susțin un examen de
diferență la română și matematică; desigur, a fost atât de ușor, încât am
terminat repede, apoi am început rezolvarea subiectelor de clasa a IV-a, ale celorlalți
candidați. Mă plictiseam repede, trebuia să fie greu și anevoios pentru a simți
o oarece mulțumire.
3.
Ai urmat Școala nr. 43 „Ferdinand”. Cum comentezi?
Da,
din clasa a II-a până în clasa a VII-a, am fost în clasa A. Apoi am forțat mâna
directoarei să mă mute la B, o clasă mai slabă. Dar mi se făcuse o nedreptate
și pur și simplu nu mai doream să fiu eleva profesoarei pe care am admirat-o
cel mai mult. În clasa a V-a am avut ca profesoară de limba română pe dna
Cruceanu. O admiram deosebit de mult, pentru că era cea mai dură, cea mai
necruțătoare. Până la finalul clasei a VII-a, în vară, când mama a primit un
telefon de la dânsa, în care îi recomanda să mă aducă la meditații. Nici eu,
nici mama nu am fost de acord, pentru că nu aveam nevoie de meditații la
materia pe care o stăpâneam cel mai bine, era absurd. Meditațiile erau pentru
cei care nu se descurcau foarte bine. Așa că am refuzat, iar începutul clasei a
VIII-a a fost decisiv. Țin minte că eram chiar singura din clasă care nu mergea
la meditații, iar colegii mei primeau de obicei temele nu în clasă, ci în
timpul pregătirii. Desigur, eu eram un paria, nu mi-ar fi spus ce temă avem.
Așa că am întrebat-o pe profesoară direct, iar dânsa mi-a indicat un răspuns
vag: „Ideile principale din «Amintiri din copilărie», de Ion
Creangă”. Am făcut întocmai, dar pentru că nu știam la care din părți, am
lucrat pe toată scrierea. Când s-au verificat temele, mie mi-a pus nota 4,
pentru că nu m-am conformat cu restul clasei (ideile principale doar la partea
a IV-a). Mi-a stricat media intenționat, știam că mă dorea la meditații, dar nu
am cedat. Am mers la directoare și am depus plângere, am spus exact despre ce
este vorba; au încercat să mă înduplece (A este mai bună ca B, etc.), dar
decizia era luată. Țin minte că ulterior m-am întâlnit cu dna Cruceanu pe hol,
care m-a oprit și mi-a spus „Regret că am
pierdut cel mai bun elev al meu”. „Dacă
eram cel mai bun elev, de ce aveam nevoie de meditații?”, i-am răspuns și
am plecat.
4.
Ai făcut apoi Liceul Traian. Ce-ți amintești de acești
ani?
Tot.
Am fost singura generație care a prins clase cu taxă. Mare greșeală, a fost un
dezastru. Era pe bază de dosar și țin minte că nu am prins loc în clasele de
mate-info. Și era nebunie mare atunci cu informatica. Din cauza mediei,
ajungeam în clase de științe naturale (biologie, chimie), apocaliptic pentru
mine, nu-mi plăceau nicicum. Așa că am hotărât să intru în clasele suplimentare
de mate-info, dar cu taxă. Problema era că nu te puteai transfera la o clasă
fără taxă, pe toată perioada liceului. Erai efectiv blocat acolo. Iar acele
clase nu erau așa cum mi-am închipuit. Eu și cu încă un coleg aveam medii peste
8,50, în rest toți erau aproape corigenți, cu medii de 5 și 6. Și absolut zero
interes pentru studiu, zero mediu competitiv. A fost un coșmar. Am avut parte
de agresiuni de neimaginat, doar pentru că ridicam mâna la limba franceză.
Trăiam într-o permanentă teroare, pentru că îmi plăcea să învăț. Ajunsesem în
stadiul în care refuzam să mai merg la școală, de teamă să nu mănânc bătaie sau
să fiu amenințată cu bătaia – intimidare folosită de colegii care nu erau
capabili să își depășească nivelul și țineau cu orice preț să îi țină pe alții
care străluceau în umbră. Atunci s-a cristalizat și ura mea viscerală față de
comunism și tot ce reprezintă el. Tot în acea perioadă s-a accentuat și
admirația față de cei care erau mai buni ca mine, căutându-le compania
neîncetat. Din clasa a XI-a m-am mutat la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, un
liceu mult mai slab (Traian era în top 3 atunci, după Ovidius și Mircea cel Bătrân),
dar am acumulat foarte multe absențe, lipseam foarte des de la cursuri, așa că
am fost băgată în Consiliu pentru exmatriculare, alături de alți trei colegi,
care nici măcar nu erau afectați de faptul că vor rămâne cu zece clase.
Profesorul meu de fizică a pledat pentru cauza mea, deoarece eram cel mai bun
elev din tot liceul, dar am refuzat, din simplul motiv că regulile sunt reguli
și sunt pentru toată lumea. Exact în ziua în care împlineam 18 ani, pe 22
aprilie, am primit telefon acasă, în care am fost anunțată că am fost
exmatriculată. Tatăl meu avea destul de multe relații, s-a oferit să mă ajute,
dar am refuzat vehement. Dacă se punea problema să reintru la un alt liceu,
trebuia să reușesc asta singură. Așa că l-am rugat să-mi dea un nume, pe care
să îl contactez eu, nu el. A doua zi eram în biroul Directorului Direcției
Tabere și Tineret (habar n-am cum se numea atunci, nici acum nu știu cum se
numește). Am intrat în audiență, cu programare. Timp de 15 minute i-am spus
exact despre ce este vorba, din fir a păr, i-am prezentat cazul meu, i-am
argumentat atitudinea mea, am accentuat motivațiile mele. În felul acesta, am
ajuns la Liceul Teoretic „Decebal”, începând cu luna mai,
clasa a XI-a. Acolo am și absolvit. Nu am fost ferită nici acolo de aceeași
atitudine ostilă, mai ales după ce am fost selectată pentru Olimpiada Națională
de Limba și Literatura Română „Mihai Eminescu”. Am vrut să
particip și la cea de filosofie, dar mi-a fost recomandat să nu alerg după doi
iepuri. Era prima dată în viața mea când participam la o olimpiadă și, desigur,
și ultima, fiind deja clasa a XII-a. În anul acela l-am cunoscut pe Eugen
Simion, la Galați.
5.
Cum ai ajuns la facultate?
Cu
examen scris. De trei ore. Cu subiecte serioase, consistente și dificile. Nu ca
acum... În sfârșit. După Bacalaureat, am intrat în panică. Am depus dosarul la
9 facultăți (3 au fost cu dosar, la care am și picat, pentru că media mea nu
era tocmai una umflată cu pompa, era o medie obținută pe merit și studiu). La
celelalte 6 am susținut examen scris: Facultatea de Drept, Facultatea de
Științe Administrative, Facultatea de Litere, Facultatea de Psihologie,
Facultatea de Psihopedagogie Specială și una la care nu mai țin minte, tot ceva
de științe umane. Am zis că mă înscriu la toate facultățile la care pot susține
examen. De teamă să nu rămân pe dinafară.
Cu
vreo câteva zile înainte de examene, o vecină de-a noastră a venit la mama și a
sfătuit-o să pregătească niște bani, dacă vreau la fără taxă. Eu am auzit
(stăteam la pândă) și am izbucnit, amenințând că dacă mi se cumpără locul,
renunț la facultate și plec unde nu mă va găsi nimeni niciodată. Desigur, mama
știa că vorbesc serios, nici nu era foarte încântată să dea bani (nu eram chiar
o familie înstărită – mult timp am mers cu teniși rupți la școală, că nu aveam
bani), așa că totul rămânea în puterile mele, ceea ce am și dorit. Cea mai
plină zi cu examene a fost și ziua în care am avut examen scris la Litere, de
la 9-12 dimineața, apoi de la 14-16 la Drept, apoi de la 16-18 la Psihologie.
La Litere am intrat la fără taxă, a 16-a pe listă (ulterior am auzit că primele
10 locuri erau cumpărate), ceea ce nu a fost rău. Țin minte că tata mă căuta pe
listele celor de la taxă, iar eu strigam la el să mă caute la fără taxă, că
acolo sunt sigur. Am intrat și la Drept, și la Psihologie, și la Științe
Administrative. Trebuia să aleg. Am ales Litere fără taxă cu Germană și Științe
Administrative cu taxă, amândouă la zi, desigur. După un an, am renunțat la
Litere (motiv pentru care anul ăsta mă reînscriu, dar de data asta la
Universitatea București) și am continuat cu Științe Administrative până la
final. Am absolvit 4 ani, dar nu am susținut lucrarea de licență nici până în
ziua de azi. Decanul facultății, dna Stăiculescu, cerea șpagă, iar eu cu
licență cumpărată nu am vrut să mă laud. Am preferat fără.
6.
Anii studenției te-au marcat în vreun fel?
Desigur.
Pot scrie o trilogie și tot nu cred că acopăr întreaga perioadă. A fost prima
dată când am făcut parte dintr-o gașcă de prieteni, dar, desigur, felul nostru
de a NU fi ne-a adus împreună. Eram 7 oameni la care nimeni nu se uita cu
interes în societate, pentru că nu prea ne păsa de mainstream. Eram mai underground,
preocupați de artă, muzică, politică, societate; ne întâlneam zilnic într-o
cafenea foarte ieftină de lângă facultate, unde ne făceam veacul. Cu ei am
petrecut cele mai frumoase momente. Am recuperat masiv, probabil, din cei 12
ani de școală și liceu, în care nu am avut parte. Suntem prieteni și-acum, dar
e mult spus, cred. Ei mă cunosc destul de bine, știu că nu sunt genul de om
care își sună prietenii să-i întrebe de sănătate. De obicei, mă ascund în
vizuina mea cu anii și nu mai ies, decât dacă este absolut necesar, de exemplu
e nevoie să cumpăr apă și pâine. Oricum, gașca s-a destrămat după facultate,
fiecare s-a dus care-ncotro, cu treburile lui, viitorul lui. Așa cum am făcut
și eu, așa cum e normal.
7.
După facultate, ai urmat cursuri în Anglia, la Școala
de Management din Bradford. Ce ne poți spune?
L-am
cunoscut pe primul soț în anul IV, ne-am logodit, am rămas însărcinată, apoi
ne-am căsătorit după absolvirea facultății, în decembrie. În primele trei luni
după ce s-a născut fiica mea, Alexandra, am locuit cu părinții mei, apoi ne-am
mutat la Botoșani, la părinții lui. Acolo m-am angajat la Centrul Cambridge al
Asociației pentru Integrare Europeană REPERE (cu sediul la Bacău), unde am
început să-mi dezvolt cariera profesională. Fostul meu soț a plecat la studii
în Anglia printr-un program de Internship, iar eu l-am urmat la o săptămână. Am
lucrat în administrația unui centru medical („Bilton”), după care
m-am înscris și eu la facultate acolo. Între timp am divorțat și m-am întors în
țară, înainte de a finaliza ceva. Am continuat colaborarea cu REPERE până în
2014, când am rămas însărcinată cu al doilea copil, Cristian, apoi am plecat în
Malta, unde am lucrat în management executiv la Paragon Europe, care se ocupa
de bursele Erasmus și Erasmus+. În 2015 am revenit în țară, unde l-am cunoscut
pe actualul soț. La două săptămâni ne-am mutat împreună, apoi după două luni
ne-am căsătorit. Încă nu am divorțat.
8.
Să vorbim acum despre poezia ta! Ai început să scrii
versuri devreme, la 8-9 ani. Cum a fost?
Dintr-o
dată. Firesc. Așa cum notezi pe o bucățică de hârtie lista de cumpărături. Am
citit „Bambi”, de Felix Salten de aproape 100 de ori (98, cam așa),
apoi am luat o foaie de hârtie și am scris următoarele versuri:
Afară
ninge cu fulgi mari,
Mari,
pufoși și argintii
Și
face marile intrări
Ale
palatelor, lucii.
În
culcușul de arțar
Căprioara
puiu-și linge
Și-n
palatul de cleștar
Ninge,
ninge și tot ninge.
Ce
pot să spun? Astea sunt cele mai bune versuri pe care le-am scris vreodată. Și
singurele pe care le țin minte. Eram între clasa I și clasa a II-a, cam aceeași
perioadă în care citeam Anton Pann, Dicționarul de citate și locuțiuni străine,
Cireșarii...
9.
Ai fost la un concurs de poezie, apoi la Olimpiada de
literatură. Cum comentezi?
În
clasa a VII-a am susținut un concurs de poezie, la Miercurea-Ciuc. Am amintiri
frumoase, am vizitat fabrica de apă minerală Ciucaș (cred), am văzut cum
fiolele de plastic sunt umflate și se transformă în sticlele de 1,5L, cele pe
care le vedem în magazine azi. A fost o perioadă prolifică pentru mine legat de
poezie. Scriam foarte mult și foarte bine pentru vârsta aceea. Dar caietul
(manuscrisul de atunci) a rămas la profesoara mea de limba română dna Ududec
(care m-a pregătit pentru Olimpiadă) și, după ce s-a mutat, nu l-a mai găsit.
Sper să apară, este un element vital din activitatea mea scriitoricească.
La
Olimpiadă, în clasa a XII-a, a fost o experiență inedită. Unică. Nu pentru că a
fost ceva spectaculos, ci pentru că era singurul an când puteam participa. Nu
aveam experiența acestui tip de concurs, poate și de aceea nu am fost extrem de
panicată. L-am interpretat ca fiind o ocazie pentru mine să răspund la
creativitate cu imaginația mea. Pentru că de imaginație nu am dus niciodată
lipsă. Eram destul de arogantă încât să creez o lume în care doar eu aveam
acces. De aici, și stilul meu de suprarealism expresionist, în care cititorul
intră încrezător și iese bulversat și cu dureri de cap. La fel am scris și la
proba municipală, și la cea județeană. La județeană am obținut nota maximă
(10), iar președintele comisiei a menționat că lucrarea mea trebuie să stea
într-un compendium de literatură. Desigur, nu am fost lipsită de întâmplări
neplăcute, dar eram deja foarte călită și am depășit totul cu seninătate. Oana
Ninulescu, contracandidata mea la Olimpiadă, era îndrumată de o profesoară
foarte bine pregătită de la Colegiul Mircea. Aveau experiență, știau toate
ungherele, aveau șanse mari să mă descalifice. Eu am fost oarbă, surdă și mută.
Eram doar curioasă de subiectele care vor pica la concurs. Pe mine asta mă
interesa, nu-mi păsa câtuși de puțin de revoltele și ambițiile lor. Am fost
sfătuită să folosesc citate, referințe la alți autor, parafrazări etc. Iar eu,
cu o memorie precară (nu țin minte cuvintele altora), desigur că nu am procedat
așa. Țin minte că eram în aceeași sală cu elevii care susțineau concursul la
Limba Latină. Ne-au amestecat, din motive evidente. Undeva, mai în față, Oana
scria de zor, cred că a umplut trei pagini, dacă nu patru, în timp ce eu mă
uitam pe pereți. Am stat așa vreo jumătate de oră, cu foaia goală, mă uitam în
gol. Era un subiect amplu, important pentru mine, nu-l puteam trata decât cu
respectul cuvenit. Era despre Copilărie, pornind de la un citat. Așa că am
intrat în pielea copilului care eram și am început să povestesc despre o
plimbare cu tata pe plajă, unde discutam cu el despre forma norilor, vedeam
scoici care aveau ochi, nas și gură... Așa am început lucrarea. Treptat, am
intrat și în partea teoretică. La un moment dat am zis „hai, fie! să găsim un citat...”, deși eu nu știam o iotă. Am
ridicat mâna și am întrebat dacă am voie să mă uit în dicționarele de Latină.
Da, aveam voie, nu aveau legătură cu limba română. Eh, nu aveau... Pentru mine,
orice avea legătură cu orice. Așa că am deschis la întâmplare dicționarul de
câteva ori, am închis ochii, am ales câteva cuvinte, le-am tradus în română,
le-am așezat unele sub altele pe ciornă, am închis dicționarul, apoi m-am jucat
cu ele. Le-am aranjat în așa fel încât să sune a citat, am pus ghilimele și
m-am blocat. Citatul îl am, dar cine l-a zis?! Nu puteam nici să pun la
întâmplare un autor, trebuia să aibă sens... Și, cum mă uitam la volumele
așezate cu grijă pe rafturile din sală (eram în Laboratorul de Limbi Străine),
citeam autorii de acolo: Rousseau, Kant, Voltaire (secțiunea de filosofie), nu
îmi convenea niciunul. Și, undeva mai la distanță, văd Marcel Proust. Am scris
imediat în paranteză Marcel Proust – acela a fost singurul citat din întreaga
lucrare.
După ce m-am calificat la Națională (s-a ținut la Galați, 2004), am fost foarte
mulțumită. Cam asta îmi doream, de fapt, să merg și eu într-o tabără, pentru că
mama nu m-a lăsat să merg în tabere, era foarte fricoasă.
La
festivitatea de deschidere l-am cunoscut personal pe Eugen Simion, personajul
pivot al evoluției mele scriitoricești. S-a dat voie la întrebări din sală, așa
că am adresat și eu una, dar formulată în așa fel încât să îmi dezvăluie
intențiile ascunse ale dânsului în legătură cu subiectele de la concursul de a
doua zi, fiind Președintele Onorific al comisiei. „Domnule Eugen Simion, dacă ar fi să scrieți un jurnal de idei, așa cum
a conceput Camil Petrescu în «Jocul ielelor», care ar fi cei 3 scriitori pe
care i-ați alege?”. A fost pus în dificultate de întrebarea cu pricina, dar
mi-a răspuns: Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Vasile Voiculescu. A doua zi,
la examen, mi-a picat „Simetrie”, de Marin Sorescu. Am
fost singura din 80 de participanți de clasa a XII-a care a luat punctaj maxim.
Dar, la primul subiect, am procedat așa cum am știut dintotdeauna, fără să fac
rabat de la convingerile mele și fără să fac vreun compromis. Am atacat în mod
direct discursul dânsului din ziua precedentă, de la festivitatea de
deschidere, iar asta l-a înfuriat peste măsură. Neștiind cine sunt (colțurile
lucrărilor erau lipite), striga pe holurile liceului „Cum își permite un elev de clasa a XII-a să mă contrazică pe mine?!?”.
Știam de la bun început ce mă așteaptă – o descalificare – dar asta nu m-a
oprit să spun ce am de spus.
Am
revenit în Constanța și mi-am văzut de drum. Acela a fost și momentul în care
m-am oprit brusc din scris. Timp de 12 ani.
10. Ai continuat să scrii, dar nu ai publicat. De
ce?!
De
la 9 ani la 18 ani jumate (momentul în care am revenit de la Olimpiadă), am
scris așa cum mănânci. Era ceva firesc, un tabiet devenit necesitate, un
reflex. În perioada aceasta, mi s-a propus de familie să public, dar nu acesta
era interesul meu. Nu aveam niciun interes, cum nu am nici acum. Când mănânci
sau când dormi, nu o faci pentru binele celorlalți, ci pentru binele tău. Așa a
fost și cu scrisul. Apoi, după Olimpiadă, am intrat la facultate, m-am
căsătorit, am plecat prin țări străine, am divorțat, am crescut copii (bine,
mai mult părinții mei), m-am preocupat de altceva, iar blocajul este blocaj. Ar
fi fost un sacrilegiu, o impietate, o crimă și o nedreptate să forțez creația.
Când poezia te părăsește și vrei să scrii cu orice preț este ca în situația în
care un bărbat o violează pe femeia care refuză să se căsătorească cu el. Așa
că mi-am văzut de treabă.
11. Să vorbim puțin de aspectul teoretic al
poeziei. Când ai început să citești cărți?
Pe
la 4 ani. Citeam povești colegilor de la grădiniță. „Capra cu trei iezi”, „Punguța
cu doi bani”, „Ursul păcălit de vulpe”... Doamna
educatoare mă ruga să le citesc, pentru că aveam talent, citeam cu intonație.
Eu trăiam ceea ce citeam, eram acolo, în miezul poveștii, ceea ce le citeam era
realitatea, ceea ce trăiam în afara cărții era bârfa pământenilor.
12. Ce este literatura? De ce citim cărți?
Ca
să nu fim proști. Iar a nu fi prost trebuie să fie o ambiție personală a
fiecăruia.
Literatura
este o corvoadă a umanității. Este bolovanul lui Sisif, pe care copiii se
chinuie să-l urce, naiba știe unde. Mulți renunță de la început, probabil
speriați de panta abruptă. Alții îl scapă și sunt striviți de el. Iar alții
ajung aproape de vârf, realizând că Sfântul Graal exact acolo era, în mâna lor.
Și mor fericiți, de oboseală. Așa cred că voi muri și eu.
13. Și poezia? Ce este pentru tine?
Iadul
în care vrei să ții tot timpul lumina aprinsă. Și cea mai bună răsplată pentru
cele mai frumoase păcate.
14. Ai debutat relativ târziu, în cadrul unui
cenaclu literar, printr-un caiet de sală...
Da,
asta pentru că, după 12 ani de blocaj, poezia a revenit, într-o zi în care,
sincer, n-o așteptam deloc. Eram la masă cu soțul meu, el se juca pe laptop un
joc de strategie, eu cred că vorbeam aiureli, așa cum obișnuiesc. El nu mă
asculta, mie nu îmi păsa... Am luat un caiet, un pix și am început să scriu. Am
scris primele 13 strofe după 12 ani... I le-am citit, el s-a oprit din ceea ce
făcea, i le-am mai citit o dată, și atunci s-a produs declicul. Am început să
caut cenacluri literare în Constanța și singurul pe care l-am găsit a fost
Cenaclul Literar „Mihail Sadoveanu”. Am fost la o întâlnire, am spus că vreau să
fac și eu parte, le-am arătat ce-am scris, m-au acceptat, între timp am mai
scris, apoi după vreo 3 luni am avut debutul literar cu un caiet de sală (deci
nu era publicație, era pur și simplu o colecție de poezii, tipărite exact în
acest scop, de prezentare, pentru invitați).
15. Era un titlu metaforic, „Diminețile unui
anotimp”! Cum comentezi?
Toate
titlurile poeziilor mele sunt metaforice, nimic din ceea ce scriu nu e ceea ce
spun. Și niciun cuvânt nu este în plus sau în minus. Am ales acest titlu pentru
colecție deoarece, cu puțin timp în urmă, cantautorul de muzică folk Walter
Ghicolescu a compus o melodie pe versurile poeziei cu același nume, iar pentru
mine asta a însemnat destul de mult.
16. În 2017, ai activat în cadrul Cenaclului
„Glykon”. Ce ne poți spune?
După
debutul literar din cadrul Cenaclului Literar „Mihail Sadoveanu” am
participat la un concurs național de poezie organizat de ei, unde am obținut
Locul I. Mi s-a părut prematur să câștig așa repede ceva ce se dorea a fi așa
de important, așa că am intrat la bănuieli. Ulterior, am realizat că premiile
se ofereau prin rotație, nu neapărat pe merit, iar pentru mine asta a însemnat
ruperea definitivă a legăturilor cu ei. În aceeași perioadă s-au retras și
poeții Eduard Zalle și George Mihalcea (care erau membri ai aceluiași cenaclu),
după care au înființat un nou cenaclu – Cenaclul Literar „Glykon”. La invitația
dânșilor, am intrat în echipă. Cei cinci membri fondatori (Eduard Zalle, George
Mihalcea, Walter Ghicolescu, Mariana Butnaru și eu) aveau să deschidă ușile
unui proiect nou, cu alte perspective, cu standarde mai înalte, selecție mai
riguroasă, criterii mai solide și rezultate mult mai apropiate de ceea ce îmi
imaginam eu că este un cenaclu. La scurt timp, am intrat și în Cenaclul 9,
parte a Direcției 9, condus de Adrian Suciu. Am întrerupt colaborarea cu ambele
proiecte din motive personale, timp în care m-am retras în văgăuna mea și mi-am
văzut de existență. Anul trecut, în decembrie 2018, am revenit în „Glykon”,
la insistențele poetului George Mihalcea de a publica și primul volum de
poezii, „Dumnezeu vinde marțipan”. Am zis, fie.
17. Între 2016-2019 ai publicat în diverse reviste
de cultură și literatură, de la eCreator la Poezia. Cum comentezi?
Sunt
foarte darnică în ceea ce privește acest aspect. Mi s-a recomandat în
nenumărate rânduri să nu mai dau curs tuturor publicațiilor de duzină sau de
factură mediocră. Nu cred că îmi pasă foarte mult unde ajunge ceea ce scriu. De
aceea nu îmi pasă foarte mult nici de cititori. Pot spune, chiar deloc. Dacă
există intenția anumitor publicații de a prezenta ceea ce scriu, bine, dacă nu,
e același lucru pentru mine. Nu stau să le verific notorietatea sau nivelul. Mă
interesează mai mult moralitatea colaborării, decât colaborarea în sine. Iar
asta s-a observat de-a lungul timpului. Așa că am dat mână liberă tuturor să
preia fără să mă mai întrebe, fie că sunt reviste, fie că sunt ziare sau
cantautori de muzică folk. Materialul există, cât timp îl fac public. Ceea ce
vreau să țin sub cheie, țin sub cheie, în manuscris.
18. Au urmat Antologiile...
Da,
prima Antologie în care am fost inclusă a fost Antologia „Urme” a Cenaclului
Literar „Mihail Sadoveanu”, în care am participat cu 5 poezii. Au mai
urmat câteva oferte, dar mă publicau contra unor sume de bani, iar asta este nu
numai imoral, dar și contravine principiilor mele. Păi, în felul acesta, oricine
poate fi antologat, oricine are bani. Și dacă nu ai? Banii nu sunt un criteriu,
exclus așa ceva. Așa că am refuzat. A doua Antologie a ieșit de sub tipar anul
trecut, „Integritate” – o Antologie a scriitorilor constănțeni și nu
numai, coordonată de domnul Taner Murat, care a dorit o colecție aniversară de
scrieri, cu ocazia Centenarului.
19. Ai participat și la proiecte
literar-artistice, colaborarea cu exponenți ai muzicii folk, te rog...
Da,
în anul 2017, februarie, am participat la un eveniment cultural-artistic,
organizat de Direcția 9 – „Maria și poeții la Poezia Vie” –
unde Maria Gheorghiu a fost invitatul de onoare. Am recitat poezii, a fost
folk, a fost bine.
Prima
persoană care a pus pe note muzicale versurile mele a fost Walter Ghicolescu –
poezia „Diminețile unui anotimp” –, care a mai compus și pe alte
versuri de-ale mele („Echilibru-n piruetă”, „Lună
nouă, lună nouă”, „Spre casă”). Apoi au urmat alte
colaborări: Lucian Gevelegian („Declin opalin”, „Tot
despre lună”, „Egretele sunt prea târzii”),
Laurențiu Marinescu („Așteptare”, „Baletul de mătase”),
Vali Petcu („Oameni buni și frumoși”), Octavian Palfi („Cât de frumoasă”).
20. În prezent, pregătești volumul de debut și un
al doilea volum, ce ne poți spune despre acestea?
Volumul
de debut („Dumnezeu vinde marțipan”) este gata, prefațat de George
Mihalcea. Așteaptă o editură care se va încumeta să-l ia spre adopție. Între
timp, particip cu manuscrisele la diferite concursuri naționale de literatură
pentru debutanți, care îmi pot oferi ocazia de a ieși în lume într-un mod, zic
eu, onorabil.
După
ce voi vedea finalizat proiectul volumului de debut, voi avea timp să mă
concentrez pe al doilea volum de poezii – „Fiindcă suntem de platină”, cu
tematică de data aceasta, o propunere a domnului Cristian Crăciun, Președintele
sucursalei Constanța a AMVVD (Asociația Militarilor Veterani și Veteranilor cu
Dizabilități). Dar mai multe despre asta la momentul potrivit.
21. De unde titlul acesta, „Dumnezeu vinde
marțipan”?
De
nicăieri și de peste tot. Una din poeziile din volum poartă acest nume, titlu
care s-a lăsat așteptat mult timp, poezia a stat așa în manuscris aproape un
an. Apoi, când am revenit într-o zi asupra unor scrieri vechi, printre care și
această poezie, am avut și revelația (99% din titluri sunt revelații), în felul
acesta putând spune că poezia era gata. Și, cum fiecare titlu pe care îl aleg
ascunde o metaforă sau o întreagă alegorie, „Dumnezeu vinde marțipan” reprezenta
cel mai bine direcția pe care merge volumul de debut. Volumul a avut un titlu
inițial, „Denii hașurate intim”, dar nu ar fi acoperit decât vreo 75% din
textele cuprinse, așa că am renunțat în favoarea celui ales ulterior.
22. Ce planuri de viitor ai?
N-am.
În afară de Facultatea de Litere din cadrul Universității București, nu mi-am
propus nimic altceva. Pentru că nu sunt omul care se ține de proiecte și de
planuri.
23. Despre viața personală ce ne poți spune?
Nimic.
Tot ceea ce este de spus spun prin ceea ce scriu. Cine reușește să descifreze,
bine, cine nu, poate presupune.
24. Ești căsătorită și ai trei copii...
Da.
Deocamdată 😊
Mulțumesc mult pentru bunăvoința acordată și îți
doresc succes în continuare!
Mulțumesc
și eu pentru interviu. Dacă aș spune că a fost o reală plăcere, aș minți,
pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine altfel decât o fac prin poezie,
dar pot spune că a fost un dialog util. Pentru cine?... Numai Dumnezeu știe.
pe
spatele unui miriapod
