În lumina evenimentelor ce au avut loc recent, mă văd nevoită de a ieşi la
rampă cu oarece precizări privind autoexcluderea mea din Cenaclul literar „Mihail
Sadoveanu”.
Când am bătut cu emoţii la uşile lui, mai exact anul trecut prin luna mai, mă
încerca o teamă de a nu tulbura bunul mers al scriitorilor de seamă. La
insistenţele soţului (după ce a citit câteva lucrări de-ale mele), mi-am făcut
curaj şi i-am contactat. Mi-au cerut în prealabil câteva texte (ceea ce mi s-a
părut şi ştiu că şi este perfect normal), în ideea de a le studia şi de a-şi da
acordul. În naivitatea mea de atunci (de care poate nu mă voi lecui prea
curând, poate pe patul de moarte), am crezut aşa: textele trimise de mine vor
fi trimise mai departe unor lectori şi critici avizaţi, cu experienţă,
cunoscători în domeniu, vor fi disecate, întoarse pe toate părţile, tranşate
longitudinal şi transversal, apoi, cu sinceritate şi competenţă, se va întocmi
un raport ori o notă, ori o înştiinţare, o scrisoare, o telegramă, o orice, în
care vor fi prezentate rezultatele evaluării de către X sau Y.
La numai două zile pe ceas, mă sună şi mă cheamă numaidecât iar eu, fericită
până la Dumnezeu şi înapoi de cinşpe ori, dau muzica tare, râd, mă bucur, de
zici că eram apucată de streche. Toate bune şi frumoase, căci la prima
întâlnire faţă-n faţă cu respectivul coordonator al cenaclului, mi s-a
prezentat piciorul lui Dumnezeu şi varianta de a-l apuca de el.
Mi s-a pus pe tapet strategia de lucru şi am fost extrem de încântată:
1. Trimiteţi 10-15 texte, dintre cele mai bune, care vor fi selectate şi
trimise mai departe criticilor noştri (printre care se află şi domnul Lungu,
spaima scriitorilor), dar atenţie! Posibil să nu vă convină abordarea tranşantă
şi distantă a dânsului. Iaca, asta căutam, zic eu, dar nici în ziua de azi nu
ştiu şi nici nu cred că vreo literă de-a mea a ajuns pe masa vreunui membru
îndreptăţit să citească şi să păruiască scriitorii.
2. Veţi avea debutul literar, care va fi organizat aşa, aşa şi-aşa. Aha,
zic eu, bine. În sinea mea, mă întrebam: oare la debut va fi momentul în care
se va discuta pe text? Or avea altă politică de funcţionare.
Între timp, sunt contactată de doamna Arcidalia Ghenof, în vederea susţinerii
unui interviu. Sun la cenaclu şi întreb, ca tot afiliatul responsabil, dacă
este în regulă să-i menţionez. Da, sigur, spui ce vrei, atât timp cât te ridică
faptul că faci parte din Cenaclul nostru. Păi, păi, nu... staţi aşa, ideea este
că nu doresc să mă folosesc de un nume cunoscut pentru a-mi ridica
pseudovaloarea, doresc ca valoarea mea să mă ridice pe mine. Devenea dubios,
dar am primit acceptul, am dat interviul, toate aproape bune şi frumoase,
pentru că de aici s-a produs cata(clisma) decăderii. După ce a precizat „faci
ce doreşti, zici ce vrei, eşti liberă să te manifeşti”, la o întâlnire
ulterioară îl întreb: „Cum vi s-a părut?” „Bine, foarte bine, mi-a plăcut, tot
ce trebuie!”
Cu două zile înainte de minunatul debut, mă sună: „Să ştii că sunt foarte
supărat în legătură cu interviul pe care l-ai dat, pentru că ai fost cam
obraznică şi ai lovit în persoane care...” . Să mor dacă mai ţin minte felul
persoanelor în care am lovit, numai că eu am fost sinceră, iar sinceritatea doare
pentru cei care au căciuli şi se aşază câte-o muscă pe ele. „Mă văd nevoit ca
la debutul tău să aduc referire la anumite afirmaţii pe care le-ai făcut,
pentru a şti membrii cenaclului pe cine acceptă”.
„O sclipire! O, e bine!”, îmi zic eu în sina mea, „hai că până la urmă este
ceva de cenaclul ăsta. Fac ture prin casă şi mă gândesc la „voi fi ori nu voi
fi acceptată”.
3. Vine debutul. Ziua cea Mare. Pregătiri, dicţie în oglindă, isterii că nu
găsesc pixul norocos, emoţii, na, ca la orice Premiu Nobel, vorba aia. Debutul
a avut loc la Şuşote (vă sună cunoscut deja :) ), alături de familie, câţiva prieteni şi... puşi aşa în
semicerc, membrii cenaclului. Poetul Eduard Zalle mă anunţă că vine. Am făcut
şanţuri prin grădina aia cu flori, de la paşii mei apăsaţi şi nervoşi în
aşteptarea unui poet de o aşa mare valoare. Era prima dată când îl vedeam faţă
în faţă.
Ei, iată că începe. Probele de microfon, ultimele pregătiri şi... discursul
mult-aşteptat al coordonatorului, acel discurs care avea să dezvăluie adevărata
mea faţă prin prisma interviului buclucaş. Apare o grimasă pe faţa mea (în
gândul meu, îmi zic „nu izbucni, nu izbucni, nu izbucni”), apar două grimase,
trei, până mă schimonosesc de tot. Păi cum de ce? Pentru că de la dumisale
putere şi-a permis să extragă din interviu texte şi propoziţii înjumătăţite,
puse cap la cap, în aşa fel încât să reiasă că învinovăţesc profesorii de limba
română pentru insuccesele tinerilor, pentru lipsa lor de interes de a citi o
carte bună, valoroasă, a reieşit că sunt numai ce nu sunt şi din zâmbetul lui,
mi-am dat seama că era rost de răzbunare. Ete na, m-am calmat, că urmam eu să
prezint una, alta şi am dat peste cap toată organizarea, căci am început cu
dezminţirea celor spuse. Nu i-a convenit, dar nici mie, nene! Păi una e să fii
sincer, şi alta e să pari sincer prin ipocrizie. În interviu am precizat clar
că dn cauza UNOR profesori de limba română, elevii se feresc de literatură ca
dracul de tămâie, pentru că UNII profesori de limba română sunt ei la rândul lor
inculţi şi agramaţi, în comparaţie cu discursul său, în care a spus „Lorena
învinovăţeşte profesorii de română” şi alte bla-bla-uri care au tulburat apele.
Norocul meu este că sunt intransigentă mai întâi cu mine şi apoi cu ceilalţi.
La un moment dat mă cheamă o doamnă. Că este scris greşit cuvântul „aşază” în
caietul meu de sală, tipărit de acest individ. Era scris „aşează” în câteva
locuri! Un vers era modificat, pentru că aşa i-o fi sunat mai bine, iar în alte
poezii apărea o virgulă în plus, că aşa o fi simţit. Alooo, păi ce facem aici?
Greşeală de tipar, îi zic, înghiţind în sec şi simţind cum cresc flăcările în
nări. Oropsită de circumstanţe, aleg câteva poezii, le recit, plec acasă. Şi...
Mă gândesc. Serios. La tot ce a avut să fie acea zi. La momentul când a
întrebat dacă merit să fac parte din cenaclu şi nici nu a aşteptat răspuns,
deşi aşa îmi spusese, că la final se va vota. Care VOT?! Că a întrebat dacă
merit şi apoi, ca din puşcă, „Aplauze, vă rog!”.
După un timp, mă sună. Că voi face parte din antologia cenaclului. Heeei, stai
bre! Că antologia nu e joacă! Acolo stau liniştiţi şi impozanţi cei mai buni
dintre cei mai buni. Eu sunt un neica nimeni, doar ce fac ochişori, cum să fac
parte din antologie? Păi nu, că eşti bună, că scrii, că dregi. Da, domnule,
ştiu că scriu bine, dar nu sunt de o antologie încă! Ferească-mă sfântul dacă
am înţeles. Eu, în interviu, chiar menţionez la un moment dat că îmi este teamă
de momentul în care voi sta alături de necuvinte, într-o carte. Păi nu eram
pregătită suficient pentru a face parte din antologie, dar nu eram nici la
nivelul unor texte care nu aveau ce căuta acolo. Ah, da? Vrei 5 texte pentru
antologie? Ia de-aici! Şi îi trimit, printre altele, o poezie scrisă de mine
chiar înainte de debut, având ca mesaj imaginativ atmosfera ce avea să se
găsească chiar în ziua debutului. Pentru curioşi – „Unghia naşte violete”. Cu
dedicaţie. Mesele chiar erau rotunde!
Trece-o lună, trec două, mă sună. Anul acesta vei participa şi tu la Concursul
naţional „Fascinaţia mării”, organizat la Constanţa. Trimiţi 5 poezii dintre
cele mai bune şi fără a se şti autorul, vor fi jurizate şi evaluate şi, şi, şi.
„ACUM e momentul”, zic eu, „acum!”. Da, era momentul cheie. Mult-aşteptata
evaluare de valoare, mult-râvnita validare din partea unei comisii. Particip cu
următoarele lucrări, dintre care una cu tema „marea”: „Ghirlande de stuf pe
gâtul subţire”, „Stele de mare”, „Vechime” (glosă), „Iapa de cuarţ” (poem epic –
cred!, dar nimeni nu a zis nici până azi ESTE SAU NU ESTE) şi „Silenzio stampa”
(glosă). Cine doreşte, cine pofteşte, le găseşte pe pagina mea de autor.
Aştept cu înfrigurare rezultatul, care a venit după 2 luni şi încă ceva. Mă
sună. „Eşti printre premiaţi, dar nu îţi spun ce loc ai luat!”. Tremurături,
vergeturi, epilepsii de fericire, orice diagnostic era posibil în momentul în
care am închis convorbirea. „Hm, locul al III-lea sau menţiune ar fi ceva”,
visând eu la ovăz. După euforie, îmi întreb soţul direct: „Şi dacă totuşi
jurizarea nu a fost corectă? Că totuşi el este organizatorul. Dacă vrea să
ridice cenaclul prin acordarea de premii unora care încă nu le merită?”. Silviu
are încredere în mine şi de-aia mi-a şi tăiat macaroana că „eşti bună”, dar eu
nu şi nu, n-are cum. De 12 ani nu am mai scris, e la nivel naţional!
Boscorodeli până pe înserat, apoi decernarea Oscarului în poezie, poze,
mulţumiri. Am fost dezamăgită, nu mi-a cerut nimeni autograf. Lasă, că am timp,
îmi spun eu în sinea mea.
Înainte de mine urcă pe scenă Ottilia Ardeleanu, pe care am cunoscut-o atunci
pentru prima dată. Cum să mă exprim elegant... I-am cunoscut partea dorsală mai
întâi, pentru că la urcarea pe scenă ne-a tratat pe toţi cu fundul, la propriu!
S-a înclinat spre prezentator, iar noi toţi, de la amirali la opincă, i-am
admirat în toată splendoarea posteriorul. Aaaa, sunt îngrozită, dar a luat
locul al II-lea, sigur o salvează poezia. La naiba, poezia nu salvează bunul
simţ şi educaţia, poate doar invers, în cazuri numărate pe degetele de la o
mână.
La final, cer şi eu o cărţulie în care erau expuse toate lucrările
câştigătoare, ca amintire. Evident că doream să văd ce a fost scris de cel care
a luat locul al II-lea. Ochii mari, palme peste faţă, apă, ceream apă în
imaginaţia mea, în care leşinam ca în filmele cu Vivien Leigh.
Vin cu trofeul acasă, cu diploma editată greşit, cu florile, cu pozele, mă aşez
la masă şi îmi continui viaţa. Pun trofeul în bibliotecă şi fac ceva de
mâncare. Trist. Absurd. Nu e loc nici de sinucidere, îmi zic. Am luat iar
ţeapă.
Ulterior, încerc să aflu dacă jurizarea a fost pe bune. Cine a fost în juriu,
cine a citit, cine a analizat. Tăcere de mormânt. Câte o voce piţigăiată mai
încerca să explice că „DA, a fost pe bune!”.
Trece ziua, trec şi eu, vine un alt eveniment în agendă. Debutul în cenaclu al
Ottiliei Ardeleanu. La Biblioteca Judeţeană. Sunt invitată. Vin. Aştept. Începe.
Casc în timp ce se citesc unele texte, apoi casc de-mi rup măselele în timp ce
se ridică în slăvi „poemele” de către două-trei persoane cică avizate, apoi
deja mă ia somnul când voci din public venite din partea membrilor fac să pară
reale capodopere aceste texte care din punctul meu de vedere, duc şi mai abitir
literatura în derizoriu. Aplauze, aplauze, căci versul doi din strofa 3 m-a dus
cu gândul la vecina care întinde rufe! Daa, mai vrem! „Taci, drace!”, şi
plesnesc un demon din mintea mea. „Taci, că nu spunem nimic. E pe bune şi aici.
E nebunie”.
Mă întreabă dacă mi-a plăcut. Evit răspunsul. Sunt ipocrită. Sunt obraznică
faţă de Eminescu, Bacovia, Stănescu. George Călinescu tună şi fulgeră. Plouă
afară cum plouă în mine, vorba unui vers de-al meu. M-am ţăcănit. Ajung să
citez din poeziile mele, ca să-mi treacă greaţa.
După alte zile, o lună, poate două, particip la întâlnirea de sfârşit de an, în
care se face bilanţul pe cele 365 de zile care se sfârşesc. O listă cât un
pomelnic. Publicaţii în reviste, ziare, cărţi, doamne, o abundenţă literară
nemaivăzută şi nemaiauzită! Cât de norocoasă aş fi să fiu acolo, acum când este
penurie de cultură. Oaza aceasta de realizări continue, la foc automat, mă
loveşte cu leuca. Trebuie să fug! Să scap cât mai am timp. Însmolită numai până
la brâu, mă ridic şi propun ca de anul următor să existe o întâlnire MĂCAR cu
specific literar. UNA pe lună, în care să se pună la discuţie textele tuturor,
prin rotaţie. În care să existe discuţii profesionale, critică literară,
referinţe, orice legat de un cenaclu literar. Dar dinţii sunt puternici şi ei
ţin cu dinţii să rămână cenaclul la nivel de pupincureală monoteistă. Păi nu
s-au auzit vociferări şi priviri de-a curmezişul? Ba da. Unul, poate doi, ar fi
susţinut ideea, în rest, fursecuri şi suc. Ha, bine! Pa şi pusi!
Crăciun. Revelion. Anul Nou. Prima întâlnire pe 2017. Nu m-am dus. Era pentru
Eminescu. Trebuia să recit o poezie scrisă de mine, cu temă. Dedicată lui. „Lasă,
măi Mihai, că tu o ştii deja”, îmi spun eu în sinea mea. Şi nu mă duc. Nu comit
crimă cu premeditare. A mai fost un debut, nici la ăla n-am fost. Dar
evenimentul care m-a determinat să scriu această scurtă şi rezumativă prozică,
prozuţa de faţă, a pus capac pe oala în care fierbeam şi după explozie, am
început să arunc cu sarmalele după dânşii.
(Fac o pauză, fac o cafea. Este 5:45, 25 februarie 2017. Scriu de două ore. O
cafea s-a dus. Trebuie încă una, căci dacă nu termin ce am de zis, arrivederci
conştiinţă!)
Aşa, cum spuneam... Văd zilele trecute pe pagina stimabilei Ottilia o postare.
Poze, flori! Recunosc decorul. Opaa, eveniment în cadrul cenaclului. A obţinut
locul I la secţiunea poezie. Premiile sunt acordate de către ei, Cenaclul, da.
Motivul pentru care ştiu despre această întâmplare este de fapt mărul
discordiei. Să vă explic? Eu am timp, că sunt pornită să vă explic. În postarea
cu pricina nu era nimic nepotrivit, în afară de faptul că eu şi poetul Eduard
Zalle eram menţionaţi ca fiind nominalizaţi deopotrivă la acest premiu, dar!
DEŞI am fost noi, na că a fost ea de fapt! De-aia n-are ursu’ coadă. Păi dragă
doamnă care îţi prezinţi posteriorul amiralilor pe la festivităţi, cum crezi că
este câtuşi de puţin avenită ideea de a menţiona nominalizaţii, în situaţia în
care chiar tu eşti cea care i-a surclasat? Asta, una la mână. DOI: care juriu a
greşit? Cel de anul trecut, când eram peste dumitale la nivel naţional, sau
anul acesta, când s-a decis că de fapt tu eşti cine trebuie să fii pentru ei?
Totuşi, se confirmă faptul că premiile în cadrul acestui cenaclu se oferă prin
rotaţie, pentru a mulţumi pe toată lumea. Exuberanţa jignitoare este atât de
reală, încât de multe ori aveam senzaţia că stau la masă cu ea. Am comentat
sarcastic la postarea cu pricina, dar bate şaua să priceapă iapa. Aiurea! Se
făcea că plouă.
Nu pic în plasa şerpoaicei. A vrut să tragă foloase pe numele Eduard Zalle,
iar pe mine m-a menţionat să nu bată la ochi. Ştie bine că e mai bun ca ea,
ştie că e un nume, era necesar să accentueze pentru toţi feisbuciştii că i-a
furat de sub nas marelui poet Eduard Zalle un premiu pentru poezie. Doamnă
dragă, ai iscat o reprezentativă degringoladă a scării pe care te-ai hămesit să
urci. Apoi îmi spune de invidie. Pentru că şi eu, şi Eduard Zalle am reacţionat
prompt.
Ulterior, pe pagina cenaclului, apare un comunicat din partea coordonatorului,
care transmite faptul că invidioşii în sus, în jos, stânga, dreapta, ceva de
rufe şi spălături. Păi nu-i aşa că spurcăciunea vrea să iasă basma curată? Care
invidie?! Pe mine m-a deranjat că m-a asociat cu nonvaloarea dânsei. De era
vreun pui de Bacovia, de Arghezi, de era vreo progenitură de-a lui Pann, vreo
reminiscenţă de-a lui Pruteanu, barem atunci mă simţeam onorată, nu ştiu cum să
zic. Dar aşa? Nu am pe cine să fiu invidioasă.
Sunt încântată în schimb de faptul că stau alături, deşi mai sighinaşă şi
mai rezervată, de poeţii George Mihalcea şi Eduard Zalle. I-am citit. I-am
urmărit. Am simţit că recitesc literatura pe care o devoram prin clasa a XII-a,
când mă pregăteam pentru olimpiada naţională. Păi zilele trecute am citit o
POEZIE de-a domnului Mihalcea şi m-a străfulgerat o amintire de pe când eram cu
o zi înainte de olimpiada judeţeană şi mă cruceam şi înjuram poezia lui Marin Sorescu,
„Simetrie”, care m-a dat peste cap, m-a făcut să trântesc zeci de cărţi de
critică şi să mă chinui să îi pătrund mesajul, pe care nici de-al naibii nu
dorea să-l expună, cum fac azi toţi scribii, de zici că stau la tarabă cu
mesajul crăcănat. Atâta subtilitate şi atâta profunzime, încât numai un arsenal
întreg de cultură literară te mai poate salva. Astea-s poezii! Care te fac să
te urăşti că eşti prost, că n-ai citit la timp cine a fost şi ce a făcut
Villon, care te chinuie intelectual, până îţi dai duhul şi apoi îl cauţi, că
vrei s-o iei de la capăt.
În fine, după ce coordonatorul a postat pe pagina cenaclului că noi crăpăm de
invidie, au apărut şi replicile. Şi urmează şi altele. În care se vor afişa pe
îndelete diferite texte care sunt promovate şi publicate fără noima perpetuării
talentului scriitoricesc. Adio, repere literare, adio, literatură!
Toate slute şi urâte, căci drumul pe care pornisem trebuia să fie obligatoriu
GREU, anevoios, complicat, ca mai apoi, dacă merit strălucirea de diamant, să
mă uit cu iubire în ochii şlefuitorului. Şi admiraţie. Iar dacă nu mă duce
capul şi talentul, să fiu pusă pe banca de rezerve şi să mă uit cu iubire şi cu
admiraţie la cei mai buni ca mine, care contribuie şi vor contribui la o
literatură pe care, probabil, copiii mei o vor studia cândva, pe care copiii
copiilor mei o vor studia, la rândul lor.
Aşa s-a produs şi
autoexcluderea mea. Fac parte din Cenaclul „Glykon”. L-am numit poarta de aur
către iad, pentru că ştiu că acolo, cu uşile închise, se va opera pe intelect
deschis. Apoi se vor deschide uşile şi ceea ce rămâne, adunat din rămăşiţe
bune, vă va fi prezentat vouă ca reper, ca model, ca valoare autentică. O
responsabilitate de neimaginat, pentru că dragii cititori sunt atât de
dezorientaţi, încât nu ştiu că cele mai frumoase flori sunt carnivore, că
pentru a ajunge la ţesutul sănătos, trebuie să-l cureţi pe cel bolnav, încă nu
ştiu sau nu mai ştiu că pentru a sta într-un jilţ de smarald, mai întâi trebuie
să cobori în mină, să te umpli de mizerie, să te sufoci, să găseşti POATE o
frântură amărâtă din el, pe care o iei cu grijă, o şlefuieşti până simţi că te
şlefuieşti pe tine deja, o lustruieşti, sufli, răsufli şi apoi cauţi un
bijutier destoinic, care îl montează, apoi iar te duci în mină, iar cauţi, iar
mori, iar reînvii, iar cauţi bijutier, iar, iar, iar! Deşi în spatele acestui
proces, nimeni nu s-a pupat cu nimeni, nimeni nu a tolerat nici cea mai mică
deviere de la plan, nimeni nu s-a dedat la alte mizerii, decât la acelea care
au ca scop final curăţenia valorii.
Bat câmpii? Până acum, mi i-am luat...
La o nouă citire!
până la urmă
Încercănată de păduri eşti, mamă,
Nu mă mai ridicaţi pe scări de măr,
:) Ceva mai târziu, a apărut şi parcă şi mai mult au crescut emoţiile, apoi s-au domolit, asta poate pentru că o singură privire şi o mână de-a lui pe o mână de-a mea mă readuc în starea de linişte şi nădejde.
Eşti doar o femeie cu struguri în sâni
De ce m-apasă tragic această neputinţă
Cade anotimpul peste noi
Încet-încet mă regăsesc în tine,
Ce au avut cu mine nu mai ştiu,
