Declin opalin

Mă-ntrebi deseori cine sunt,

Te-ntreb deseori cine eşti...

Mai spune-mi, te rog, un cuvânt,

Atunci când privirea fereşti.

Prin tine, o urmă-i lăsată

De paşii de prunc, alergând

Pe-o plajă pustie, curată,

Nisipul din noi adunând.

Şi luna mi-e soră de sânge,

Şi vântul mi-e frate de ploi,

Iar ochiul meu râde sau plânge,

Găsind drumul drept înspre noi.

Şi pactul cu noaptea l-aş face,

Să ştiu că-mi vei fi numai zi,

Dar noaptea pe tine te place

Şi rodul din noi va plesni,

Pentru că vara e vară,

Când este în mine şi-n noi

Şi noaptea mi-e soră de seară,

Şi vântul mi-e frate de ploi.

Par toate că ne separă,

Dar toate ne-aduc înapoi.

29 iulie 2016, Constanţa

Un ateu strălucit

„Tată, dintr-o-mbucătură,

Dă-mi o cuminecătură,

Să nu mai întrebe sfinţii

Unde mi-am pierdut părinţii”.

Geamul minţii se închide,

Poarta gurii se deschide,

Constelaţia de gânduri

Îmi pătrunde printre rânduri

Şi tristeţea e a mea.

„Nu-i aşa că dumneata

Mă îndrumi spre-o piramidă

Şi în vârful de clepsidră

Se opreşte timpul meu?

Nu există Dumnezeu!”

„Călărit-au norii mei

Pe gânduri, ca nişte zmei

Şi în tropot, din caiele,

S-au înfipt în patru stele:

Prima, Nordul îmi arată

Şi îmi cere sfert de plată

Din ce-am strâns pentru un ort,

Ce învie mortul mort.

Alta scânteie la Sud,

Unde păsări se aud

Cum adună firmituri

De prin pâini cu scobituri.

De la Est mă nasc şi eu,

Din muson şi alizeu,

Cu trei rânduri de penaj,

Căutându-mi atelaj.

Prima Nordul îmi arată,

Cea din Sud – nemeritată –,

De la Est mă nasc şi eu,

Iar în Vest e Dumnezeu”.

*

Nu ştiu dacă există astăzi Dumnezeu,

Nu ştiu nici pentru mâine şi nici pentru poimâine,

Căci eu la masa morţii voi fi doar un antreu

Şi nu va fi nici vin, şi nu va fi nici pâine.

25 iulie 2016, Constanţa

Pelerinaj la casa de lemn

Eu nici cu mine însămi nu mă mai înţeleg;

Se poate să devin o parte din întreg.

Mi-e teamă de livada în care creşte pomu’

Cu ramura plecată, până pe vârful Omu.

Mi-e teamă de câmpia atât de colosală,

Pe care calcă talpa unei femei-vestală,

Mi-e teamă de pârâul ce curge între noi,

Când un copac ciopleşte o plută pentru doi.

Mi-e teamă de podişul pe care, într-un bolţ,

Atârnă o petală din florile de colţ,

Mi-e teamă şi de mine, mi-e teamă şi de luncă,

Mi-e teamă că la tine pe tâmpla ta m-aruncă.

Ai mii şi mii de flori pe coate şi genunchi

Şi-n fiecare an mai creşte un mănunchi,

Am mii şi mii de frunze, petale şi tulpini

Şi alte mii de vreascuri şi tot atâţia spini.

Eu nici cu mine însămi nu mă mai înţeleg –

Femeia de câmpie, bărbatul sacrileg

Se ţin de-ncheieturi şi nimeni nu-i ajută,

Când limita-i împinge, în noapte, pe o plută.

23 iulie 2016, Constanţa

Rondul de noapte

Noaptea e un sfetnic bun.

Pe sub frunza de alun,

Închid ochii, luna-i lună,

Ferecată-ntr-o alună;

Mă întreb şi mă supun

Dimineţii din ajun,

Tălmăcită-n soare brun;

Dar eu ştiu că luna-i lună.

Noaptea e un sfetnic bun.

La momentul oportun,

Toate-n mine parcă spun

Să mă ţin de semilună

Şi când luna este lună,

Pe sub frunze mă cunun.

Noaptea e un sfetnic bun.

20 iulie 2016, Constanţa

Lui Adrian Păunescu – in memoriam

Privesc îngândurată masa goală,

Mă tulbură că eşti în nefiinţă,

Simt inima că suferă de-o boală

De renunţare, fără de dorinţă.

E neagră călimara, poate ştii,

De gândurile care mă ucid;

Întoarce-te, te rog, printre cei vii,

Revino-n peisajul translucid,

Să faci lumină într-un întuneric,

Ce pare că umbreşte abitir,

Revino, chiar şi de ar fi himeric,

Aici este realul cimitir...

Că-n fiecare zi, încet, mai moare,

Câte o literă, câte-un cuvânt

Şi fiecare zi parcă mă doare

Tăcerea ta, cu tine în mormânt;

Privesc înlăcrimată reportaje

Despre credinţele-ţi acum stafii,

Şi văd cum diletanţii fac partaje;

Întoarce-te, te rog, printre cei vii!

Nu ştiu dacă acolo sus e vară,

Nu ştiu dacă există Dumnezeu,

Dar ştiu cum e să fii orfan de ţară,

Tu ai iubit valorile! Şi eu...

E prea târziu acum ca să mai sper

Că voi putea să fiu, ca tu să fii

Un nepătruns de elocvent reper,

Întoarce-te, te rog, printre cei vii!

Au fost câţiva, trăind, contemporani

Cu pumnul tău de sticlă, aburind,

Dar moartea i-a scutit de câţiva ani,

Lăsându-i ca pe tine,-aşa, murind...

Iar mama şi cu tata şi-amintesc

De recitalurile-ncendiare,

Spunându-mi că şi ei, totuşi, iubesc

Cum le puneai speranţe-n buzunare.

Cred că sunt blestemată fără vină

Că m-am născut în anul de final

Al flăcării, ce n-o să mai revină

În spaţiul nostru artificial.

Privesc îngândurată masa goală,

Mă tulbură că n-ai să poţi să fii

Pentru copiii mei un zid de şcoală;

Întoarce-te, te rog, printre cei vii!

20 iulie 2016, Constanţa

Pietre de granit

Mă-nşală des memoria,

Dar cred că ne-am zărit...

Cu timpul scriu istoria

Pe pietre de granit.

Nisipul rece, mişcător,

Ne construia pe plaje,

Sub cerul alb, ameţitor,

Cu norii în viraje.

Din anotimpuri vechi şi ploi,

Copacii se deshumă,

Iar rădăcinile şi noi

Cu timpul se sugrumă.

Nu ştiu de ce m-am răzvrătit,

Nu ştiu de ce-ai plecat,

Acum, că ne-am reamintit,

Mai spunem „ce păcat...”

Mă-nşală des memoria,

Dar cred că te zăresc,

În timp ce scriu istoria

Cu noi şi... Te iubesc...

17 iulie 2016, Constanţa

Rugăciune demodată

Un corb aşezat pe umărul meu

Loveşte, loveşte, loveşte...

Mă-ntreabă de tine şi Dumnezeu –

Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...

Nu ştiu să-i răspund, putere – să uiţi,

Ce multă, ce multă, ce multă...

Sunt mame ce-şi plâng copiii pierduţi,

Ascultă, ascultă, ascultă...

Un corb aşezat pe umărul meu

Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte...

Mă-ntreabă cine mai e Dumnezeu –

Loveşte, loveşte, loveşte...

Nu pot să mai tac, durere – nu uiţi,

Ascultă, ascultă, ascultă...

E-o mamă-n baltă de lacrimi de sfinţi,

Ce multă, ce multă, ce multă...

16 iulie 2016, Constanţa

Oarecare rondel

Astăzi îmi este teamă de tine,

Astăzi îmi este teamă de mine –

Oglindă neştearsă de timpul trecut,

Când glasul de ieri şi de azi a gemut –

Smoală din ceruri parcă revine,

Cerul pare că nu mai deţine

Cheia, ce-nchide buza-n ruşine;

O pleoapă pe ochiul meu trist a căzut –

Astăzi îmi este teamă de tine.

Toate atârnă, dar sunt puţine;

Nordul mă stinge, totul devine

Atât de-auster şi atât de plăcut...

De toate mă tem şi de tot m-am temut!

Sunt oarecare, eşti un oricine –

Astăzi îmi este teamă de tine.

16 iulie 2016, Constanţa

Crinii suspină

Îmi place să beau dintr-o cupă

Nectarul fiinţelor vii,

Îmi place să muşc dintr-o drupă

Apusul orei târzii.

Când pârgul din pârg pârguieşte,

Ca flutur’ din fluturul viu,

Când mâna pe piept odihneşte,

Ca ramura-n lacul sălciu.

Îmi place-a rămâne-n picioare,

Pe iarba ferită de vânt,

Îmi place să beau din izvoare

Cunoaşterea dintr-un cuvânt.

Îmi place să ţin flori din crinii

Ce cresc la mormântul dintâi,

Când smuls-au din mine toţi spinii

Măceşului de căpătâi.

Aştern liniştită, pe iarbă,

Lumină a ochiului sfânt,

Aştern la picioare rubarbă,

Să crească din mine-n pământ.

Privesc ochi în ochi o lumină,

Şi în dimineaţa de azi;

Să soarbă din cupa mea plină,

Ca mugur din muguri de brazi...

14 iulie 2016, Constanţa

Unghia naşte violete

Mă simt ca un ciocan pe lâng-o nicovală;

Aş spune despre tine şi poate despre mine,

Aş spune despre ridul şi faţa mamei, pală,

Dar nu aş spune, poate, din politeţuri fine.

Toţi mă privesc, se miră de salba de la gât,

Pe care-aşez cu grijă vreo două-trei idei –

O simt cum mă sugrumă, – cuvântul cel mai brut

Se-nnoadă ca un şarpe, ucis de toate trei.

Ideea sublimării mă lasă-atât de rece,

Ca iernile în care mutam soarele-n pod;

Spuneţi-mi voi, vă rog, ce naiba se petrece,

Sub ce regulamente rescrieţi acest cod?

Ideea de iubire mai poate, doar, salva

Un muritor de rând, un mesager de bine;

Spuneţi-mi voi, vă rog, mai este cineva

Să-şi scape al său suflet din mâinile prea pline?

Ideea de-absolut se zbate în oglindă,

Când rareori mai trecem, privind cu ochi străin;

Spuneţi-mi voi, vă rog, cine să mai cuprindă

Cu două mâini, nu una, pe cei care revin?

Pierduţi sunt toţi, se pare, în cronici aruncate

Pe sub patul de veghe al lumii muribunde;

Spuneţi-mi voi, vă rog, spuneţi-mi, se mai poate

Să cred în stihul meu şi-al mâinii tremurânde?

Mă simt ca un ciocan pe lâng-o nicovală;

Aş spune despre tine, aş spune despre toţi,

Însă tu stai pe colţ, la masa ta ovală,

Crezând că-s toţi, pesemne, credibili idioţi.

14 iulie 2016, Constanţa

Tânjirile lui Petrarca

Nu e rău nu e nici bine,

Gândul rău din nou îmi vine,

Ba din faţă, ba din spate,

Gândul bun, din toţi şi toate.

Între două perne moi,

Stau iubirile în roi;

Stau şi eu, întinsă lemn –,

Aşteptarea lasă semn.

Gândul rău din nou îmi vine,

Despre mine, despre tine;

Întrebări fără răspuns

Atârnă de ce-am ascuns

Printre pagini gălbejite

Şi coperţi cam prăfuite,

Ale toamnelor târzii,

Când speram că o să vii.

Ba din faţă, ba din spate,

Dracul pe umăr mă bate,

Nu mă-ntreabă nici de viaţă,

Nici de moartea minţii-n ceaţă,

Care lasă-nflorituri,

Peste un cavou de guri,

Ce vorbeau ca la-nceput.

Acum cine este mut?

Gândul bun, din toţi şi toate,

Ar rodi, dar nu se poate;

Sunt stafiile de ieri,

Care cresc în flori de meri,

Sunt stafiile de azi,

Care cresc în ram de brazi,

Sunt stafiile de mâine,

Care cresc în grâu şi pâine.

Între două perne moi,

Două mâini stau în altoi;

Când răspunsul şi-ntrebarea

Ne mai netezesc cărarea,

Lasă drumul să cotească,

Înspre ceruri să ne crească;

Aş putea privi de sus.

Acum ce mai e de spus?

Stau iubirile în roi,

Numărând din doi în doi:

Patru farmece cu jar,

Şase îngeri vin în dar,

Opt canoane despre zei,

Zece legi de farisei,

Ce pe noi ne-au lăudat,

Pentru măşti de bal mascat.

Stau şi eu întinsă lemn,

Cum stau crucile, solemn,

Pe vârfuri de munţi pitici;

Tu pe vârfuri mă ridici,

Să ating doar poala vremii,

Care îşi arogă premii,

Pentru moartea tuturor,

Pentru viaţa vieţilor.

Aşteptarea lasă semn,

Dar urmez al tău îndemn:

Mă ridic din ce nu sunt

Şi din gândul meu mărunt,

Rup cuvântul fermecat,

Care-n taină ne-a legat;

Suntem amândoi ecou,

Eu, cu sinele meu nou.

Aşteptarea lasă semn.

Stau şi eu întinsă lemn;

Stau iubirile în roi,

Între două perne moi.

Gândul bun, din toţi şi toate –,

Ba din faţă, ba din spate.

Gândul rău din nou îmi vine;

Nu e rău, nu e nici bine.

12 iulie 2016, Constanţa

Porumbiţa fără cuib

Mă preocupă moartea, a cerbilor de mai,

Care gonesc în cete, dar numai câte unul;

Mă preocupă muza cântărilor din nai,

Care-şi întinde arcul, dar nelovind niciunul.

Mă preocupă apa, ce curge leşioasă

Din cupele de sfinţi, mai hăituiţi ca mine,

Mă preocupă lacul, din care-şi face casă,

Mă preocupă drumul pe sub furci caudine.

Bunicul îmi spunea că luna-i ca o toartă

A cerului, de care se ţin vânjos doar munţii;

Bunicul a murit, bunica este moartă,

Iar luna nu-i nimic, decât sudoarea frunţii.

Sunt nopţile mai reci, mai calde uneori,

Sunt zilele pilonii pe care-mi sprijin viaţa,

Sunt toate câte sunt şi sunt de-atâtea ori;

Mă preocupă, totuşi, să nu se rupă aţa...

Păianjenul îşi ţese acum o pânză nouă,

Pe care stă şi cerbul, pe care stă şi naiul,

Dar lacurile toate mi se preschimbă-n rouă

Şi din beton armat mi se clădeşte graiul.

Nu am un pumn în care să strâng ce-a mai rămas,

Nici umărul pe care să plângă toţi din cer,

Dar pot ca-ntemniţarea să o zidesc din glas,

Căci am ochiul de piatră şi lacrima de fier.

  

11 iulie 2016, Constanţa