Spre casă

moliciunea buzei purpurii

ochii ei căprui şi foarte vii

o sprânceană

şi o geană

albe ca în vise de copii

îmi fac drumul neted către casă

lung şi preumblat numai de ciute
de cu seară până la amiază

şi păzit de şapte muze mute

mă-ntorc în pădurile de brazi

către ochii ei căprui

şi foarte calzi

liniştea din umbra arămie

pasărea cu pana colilie

vârful înspre care ochiul meu

caută un ochi de Dumnezeu

pietre

numai pietre dau în pârg

cum obrajii ei dau în amurg

drumul meu deşiră către casă

rochia ei cea roșie de mireasă

22 august 2017 – 21 decembrie 2018, Constanţa

Femeia din casa-n care nu se intră

ochiul tău blând

când îmi stai la sân

și îți îngân

poveștile de-adio ale vânătorilor

care caută cerbii

în umbrele ierbii

umbra ta către o casă părăsită

ochiul tău blând

și palma-nvechită peste care treceau

liniile strâmbe ale gloanțelor

fine ca praful de pușcă

simți cum te mușcă?

simți?

obrazul pe ceasuri cu zimți

s-ar odihni, iubito, dar tu

cu ochiul blând

și urma ștearsă

rămâi întoarsă către NU

9 septembrie – 16 decembrie 2018, Constanța

Pelerinaj la casa de lemn

Eu nici cu mine însămi nu mă mai înţeleg;

Se poate să devin o parte din întreg.

Mi-e teamă de livada în care creşte pomu’

Cu ramura plecată, până pe vârful Omu.

Mi-e teamă de câmpia atât de colosală,

Pe care calcă talpa unei femei-vestală,

Mi-e teamă de pârâul ce curge între noi,

Când un copac ciopleşte o plută pentru doi.

Mi-e teamă de podişul pe care, într-un bolţ,

Atârnă o petală din florile de colţ,

Mi-e teamă şi de mine, mi-e teamă şi de luncă,

Mi-e teamă că la tine pe tâmpla ta m-aruncă.

Ai mii şi mii de flori pe coate şi genunchi

Şi-n fiecare an mai creşte un mănunchi,

Am mii şi mii de frunze, petale şi tulpini

Şi alte mii de vreascuri şi tot atâţia spini.

Eu nici cu mine însămi nu mă mai înţeleg –

Femeia de câmpie, bărbatul sacrileg

Se ţin de-ncheieturi şi nimeni nu-i ajută,

Când limita-i împinge, în noapte, pe o plută.

23 iulie 2016, Constanţa