Îngeri de împrumut – lui Mihai Eminescu şi Veronicăi Micle

„Atâtea anotimpuri peste mormânt, iubito,

Cu frunze şi cu flori şi crengi curgând pe râu,

Încât să simt cum viaţa întreagă am trăit-o

Mai înclinat în mine ca spicele de grâu...

Şi câte primăveri cu ghiocei de gheaţă

Te-au înflorit în mine – o glastră grea de lut!

Eu – noaptea ce te-ascunde, tu – veşnic dimineaţă

Şi amândoi murind pentru-a ne fi născut.

Ah, câte flori de vară s-au scurs pe al tău piept –

Mireasmă-nveşnicită de verde şi câmpii...

Iubito, spre mormânt aş vrea să mă îndrept,

Căci tu sub braţul meu n-ai mai putea să-mi fii!

Ce veştedă mirare e pasul tău în iad,

Copacii desfrunzind la adieri puţine...

La căpătâiul tău tu lasă-mă să cad,

Acum când iarna vine, acum când iarna vine...”

Şezând pe muchia vremii, aud eternii miri

Citind în flori şi pietre, cu sufletul neteafăr,

Mărturisind „dorinţi” în „vecinice” iubiri,

Ea – înger şi el – demon, ei amândoi – luceafăr.

14 ianuarie 2017, Constanţa

Medicina îngerilor

Rămâi cu bine, tu, iubire sfântă,

Ce stai în pragul nopţii mohorât

Şi lasă-mi gura care necuvântă

Să împietrească-n marginea de gât.

Topeşte nişte ceară lângă uşă,

Pe fruntea ce mă mistuie spontan

Şi taie-mă în cuburi de cenuşă,

Luându-mă cu tine-n geamantan.

Cărarea ta să-nţepenească fierea

Ce veşted azi îmi doarme la picior,

Şi nopţi, ca iederi, să-şi întindă mierea,

Pe lacrimi ce-mi rămân agăţător.

Cu un pilug în groapa decadenţei

Şi altul sub toptanul de iluzii,

Te mai salut din poarta disidenţei,

Cu palma ponegrită de contuzii.

Tărâmul dintre noi se nesfărşeşte

Şi ce-i mai rău e că îmi pierd din minţi;

Suntem absenţi când totul se sfârşeşte,

Suntem orfanii care au părinţi.

Rămâi cu bine, tu, iubire sfântă,

În catastiful vremii mă semnez –

Potrivnice-mi sunt toate, sunt înfrântă;

La capitoliul tău îngenunchez.

20 mai 2016, Constanţa