Ştiam
că după cerul zdrenţăros
Diavolii
se-ntrec în D’arts
şi
cros
Băbuţele,
cu aripi sângerii
Şi
cu bastoane mici, ca de copii,
Se
întreceau şi ele, câteodată,
La o
şeptică şuie, demodată.
Şi-mpreunam
din mâini împrumutate
Pentru
această mie de păcate,
Dar,
pare-se că nimeni n-asculta.
În
pauza de masă, la cafea,
Un
scaraoţchi tânăr, pişicher,
Turna
cu sârg şi ură, până-n cer,
Din
ceaşca nebăută, amăruie,
Şi
iadul se nălţa o cetăţuie
Cu
turla până-n patul meu de fier.
Credeam
că-s îngeri simpli, servitori,
Aceia
care tot dădeau târcoale
Şi
care încercau să mă mai scoale
Din
nebunia porţilor de flori.
Aveau
halate albe, foarte lungi,
Acopereau
cămăşile în dungi;
Atunci
am înţeles că noi, la şcoală,
Nu
învăţam ce e quinta Royală.
No comments:
Post a Comment