Follow me on FB

Monday 27 June 2016

Fantastice minţi, ce minţi...

Când singurătatea mută
Ar putea urla orbirea,
Eu îmi pipăi, ca o slută,
Şi turbarea, şi simţirea.

Pe o coardă prea întinsă,
Ochiul mi se balansează,
Iar din gura mai încinsă,
Colectivul îl blamează.

A-nvăţa să cugeţi bine
Făr’ de cuget învăţat,
Este înecarea-n sine
Pentru eul deşertat,

Fie în nisipul dunei,
Ce de ploaie nu-i atins,
Fie în cocoaşa lunei,
Mestecată-n jar încins.
  
27 iunie 2016, Constanţa

Saturday 25 June 2016

Zdrobesc urechea de stâncă – sonet străin

Stau împietrită-n ale tale braţe,
Ca mugur de măceş sălbăticit;
De glasul meu aproape-nmărmurit,
Las versul şubred şi asprit s-agaţe...

Ne repetăm, ades, la infinit,
Cum stelele pe cer se iau de soaţe,
Ţintind în Univers din braţe-n braţe,
Înlocuite doar de ce-i murit.

Mă scrie mâna ta pe un caiet,
Ce se deschide singur şi banal,
Când totul ni se pare desuet,

Gândind la gânduri triste, în duet,
Când ochiul tău îmi pare de cristal,
Tu îl arunci spre mine, în antet.

25 iunie 2016, Constanţa

Friday 24 June 2016

Smulgând timpanul, surâzi în neştire

Te-am scos dintr-o poveste de iubire
A celor mai pierdute amintiri
Şi fără niciun fel de-asemuiri,
Te-am regăsit, fără să-ţi dau de ştire.

Sălbatic mi se-arată dimprejurul,
Îngemănat cu doze de stupoare;
O stea din cerul nostru dacă moare,
Putem a ne fi noi chiar abajurul,

Ce-i candelă pe masa nesfinţirii
Şi lumânare-n preajma pocăirii.

Acum mă scoţi şi tu dintr-o poveste,
Ce-şi duce crucea-n liniştea prelungă,
Iar dacă din cuvintele în strungă,
Nu pot rodi a gândul ce nu este,

Să laşi să treacă leii prin savană,
Cu răgetul – ecouri de hulire –
Şi ghearele săpând o prelungire
Spre oamenii mergând în caravană.

Iar dacă pe-nserat le-om fi gustare,
Să-i îmblânzim cu-a noastră detestare.

24 iunie 2016, Constanţa

Thursday 23 June 2016

Nunta cui...

Acum, iubirea noastră, la solstiţiu,
Stă peticită pe-un ponton francez,
Privind la zi cu nopţi în armistiţiu,
Lăsându-mă-mbrăcată-n tirolez.

Şi teatrul ne desface pe o scenă
A mării, cu nisipul mişcător,
Din pasul meu nedezmorţit, sub trenă,
Las urma ta să curgă în izvor.

Din părul meu îţi faci un drum de vară,
Nestrăbătut... decât de mâna ta,
Din tine faci corabie şi gară,
Ce stăvilesc mereu plecarea mea.

La noapte iele vor întinde horă,
Nu le mai pot visa furiş, furiş...
Să-mi ducă luna-n casă, ca pe noră!
Am fost promisă pentru măritiş.

Ne-ntoarcem liniştiţi la noi acasă – ,
Pământul ce renaşte-ntr-o tanagră,
Ne umblă paşii fragezi şi ne lasă
Sorbiţi dintr-un tablou cu Marea Neagră.

23 iunie 2016, Constanţa

Monday 20 June 2016

Evantaie-n simbioză

Decid ca două lacrimi să îmi transform în perle,
Singurătatea, poate, s-o învelesc mătase,
Din negrăirea toată să cânte numai mierle
Și-n lipsa primenirii, să fiu crâng de foioase.

Apoi să las din palme să-mi învelești grumazul,
Ca două aripi frânte în zboruri hibernale
Și peste pieptu’-mi fraged și sânul ca atlazul,
Să rânduiești în tihnă amoruri infernale.

Cu brațul tău, odată un clește ascuțit,
Să-mi prinzi ca-ntr-o strânsoare dorințele de gleznă,
Iar glasul tău, pe-al meu, să doarmă amuțit,
Desferecând în pace o inimă din beznă.

Spre seară să-ndrăznim să ne privim în ochi!
Noi, tulburați de tineri cu suflete-n turnir
Și superstiții care ne scuipă de deochi,
Să tapisăm căminul cu flori și cu furnir,

Din trunchiul nostru neted, ce astăzi, cu-ndârjire,
Va-nfige rădăcina în pivnița cu patimi;
Și vom hrăni din noi tot ce nu-i omenire,
Sperând ca nicio perlă să nu devină lacrimi.

20 iunie 2016, Constanța

Wednesday 15 June 2016

Să beau din pocal inocenţă şi pradă

Norii se rup din cerul defunct,
Vântul se ţine de zgardă, jilav,
Zarea pliază din linie-n punct
Păsări planând din zborul firav.

La maluri de-argint, copil-semilună
Aşază din spuma de mare-n pocal,
Din cer şi pământuri, el îşi adună
Străfulgere lungi, tăind vertical.

„Să beau din pocal inocenţă şi pradă!”
Mi-a spus de curând un tânăr luntraş,
Cu fruntea-nvelită de nopţi în şaradă,
Pe Charon, târziu, făcându-mi nuntaş.

Fiinţa din mine tăcea ca pământul
Sub tropot de cai, gonind ne-mblânziţi,
Suflând cu turbare, precum suflă vântul,
Pe creştet de îngeri, ce stau răzvrătiţi.

Suav se prelinge pe mine păcatul,
În care rodesc strugurii-n vie
Şi vinul inundă-n rafale regatul,
Ce ieri străbăteam prin copilărie.

Se uită la mine mirat, iar, luntraşul,
Văslind şi-ndârjindu-se înspre neant;
Rămânem în barcă, eu şi nuntaşul,
Privindu-ne-n ochi, natural, arogant.

Marama-mi aşez cuminte,-n oglindă,
Adam îmi devine astăzi clucer,
Cu anii din urmă, din pălmi să-mi desprindă,
Un ultim bilet, călător către cer.

Îmi ţin obosită, tăcută, pe masă,
Bricheta, ţigara şi poate un cent,
Din ultima pâine a lumii, rămasă,
Îmi gust liniştită sfârşitul decent.

15 iunie 2016, Constanţa

Thursday 9 June 2016

Firesc sedus

Când truda unei aripi sure
Mă trage-n jos, înspre pământ,
Tu, dragoste, te faci pădure
Și mă-mpletești într-un cuvânt.

Când naltul frunții reci asudă
De pași pierduți pe vechi cărări,
Tu, dragoste, prefaci din ciudă
Un areal de dezmierdări.

Când vocea pare că se pierde
Din trup ce-mi șade nefăptură,
Tu, dragoste, din tot ce-i verde,
Mă reclădești, iar, în natură.

Și când din toate mă destramă
Și neputință, și alean,
Tu dragoste, te faci năframă,
Pe capul orei din cadran.

Ești fanion de mântuire
A sufletului chinuit,
În viața însăși, rostuire
A tot ce-mi este cuvenit.

9 iunie 2016, Constanța

Saturday 4 June 2016

Lampa stinge amorțeala

“Iubito, atinge-ţi obrazul,
Să simţi cum din palmele mele
Topesc dinăuntru-ţi necazul,
Punându-l în bolul cu stele.

Nu-mi eşti niciodat’ prea departe,
Te-aş ţese-ntr-o mie de flamuri
Şi simt cum din mine faci parte,
Cu trunchi, și cu frunze, și ramuri.

Preumblă-te veşnic prin casă
Priveşte-n oglindă, priveşte
Cum iarna din tine se lasă,
Cum vara din mine te creşte...

Te rog să deschizi şi cămara
În care-am păstrat necuvinte,
Şi-acum, potriveşte-ţi brăţara,
Iubirii şi-aducerii-aminte.”

Din vis mă trezesc în vâltoare,
Cu pasul smerit şi firesc,
Pe buze-mi sărutu-i mă doare
„Mai e puţin...”, îmi şoptesc.

4 iunie 2016, Constanța

Friday 3 June 2016

Vuiet de metale

Blestemul din urmă m-ajunge,
Mă prinde în chingi de oţel,
Săgeata în inimi străpunge,
Cu vârf şlefuit dinspre el.

Se lasă o lespede grea,
Pe mine-n adâncuri îngroapă;
Cu palme de tot mă ferea,
Acum doar furii ne îndoapă.

E linişte-afară – furtuni
În mine se zbat să răzbată,
Din resturi încerci să m-aduni,
Dar resturi din mine înoată.

Şi ce mai rămâne se-ntinde,
Ca viţa de vii pe araci;
Aştepţi până rana se prinde,
Cu vârf şlefuit să m-ataci.

Şi simt cum desfac de sub tine
Pământul, ce-şi cere osândă.
Cu gura căscată-nspre mine,
Diavolul stă azi la pândă.

3 iunie 2016, Constanţa