Colindul ramurilor de alun

O plângi pe mama-n seara de Ajun,

Vei plânge şi în ziua de Crăciun,

Vei plânge poate fraţii, poate taţii,

Aşa, neputincios, precum damnaţii.

Şi totuşi o lumină nefirească

Pe fruntea rece să se prăbuşească,

Nu este nici din cer, nici din pământ,

Ci este din al lor ultim cuvânt.

Auzi colindătorii la fereşti,

Sub fulgii care ning ca în poveşti,

Auzi cum vocile în tine cad

Spre seară, când te-aşezi pe lângă brad.

Şi rupi din pâinea caldă din cuptor,

Apoi zâmbeşti ca un umil actor,

Gândind că fulgii care cad pe drum

Sunt mult mai calzi decât eşti tu acum.

Să laşi lumina asta nefirească

Pe fruntea rece să se prăbuşească,

Prieten drag, sub ramuri de alun,

Nu este nimeni singur de Crăciun...

25 decembrie 2016, Constanţa

Colind timpuriu

Atunci când floarea albă de rozmarin uscat

Se-aşază pe cărarea pe care am umblat,

Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre,

Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre.

Copil naiv, ce umbli cu mâna-n buzunare,

Privit de la fereastră cum seara, pe trotuare,

Te-ncumeţi să te-aşezi, îngândurat de toate,

Ca rozmarinul verde, când verde nu mai poate,

Să-ţi faci din miez de nucă ferită chilioară,

Să-nveţi colindul iernii, cuminte, pân’ la vară,

Să-ţi faci şi bocceluţă din ramuri de pelin,

Apoi s-o târgui bine pe-un pumn de rozmarin...

Şi dacă floarea albă de rozmarin uscat

Va sta sub talpa vremii prin care ai umblat,

Atunci voi şti că toamna se-ndură de septembre,

Colindul iernii tale fiindu-mi alb decembre.

6 septembrie 2016, Constanţa