Am auzit că bolta-i mai aproape,
Am auzit că muntele-i pustiu,
Am auzit că podul peste ape
S-a sfărâmat sub pasul tău târziu
Şi muntele aşteaptă să se crape.
Nu ştiu dacă dorinţa mea-i absurdă,
Nu ştiu dacă pământu-i din pământ,
Nu ştiu dacă aleargă sau doar zburdă
Tomnaticele frunze, care sunt
Pe buzele-mi şi pe urechea-mi surdă.
Nu pot sinele meu să reclădesc,
Nu pot s-aduc un răsărit în mine,
Nu pot să mor murind, nici să trăiesc,
Nu pot să-mpiedic iarna care vine,
Dar pot la mine-n gând să asfinţesc.
Ascult o simfonie învechită
A unui trubadur necunoscut
Şi în această stare chinuită
Stau coatele pe masa mea de lut,
Săpând în liniştirea ghemuită.
Sunt întrebări ce nu mai au răspuns,
Sunt forfote şi glasuri muribunde;
În toate mă aud şi m-am ascuns
Cu norul unei lumi prea furibunde,
Cu zâmbetul şi ochii ce au plâns.
