Constelaţii care mor (Iuliei Haşdeu)

De la lună şi-napoi

Fuge carul meu cu boi;

Carul mare o fi mic,

Carul mic o fi nimic?

Stelele din ochii tăi

Se despart în două văi:

Una duce la amiaz,

Luminând ochiul meu treaz,

Una-şi face drum spre Nord,

Dând lucirea pentr-un ort.

Carul mare-i scuturat

Peste noi şi peste pat.

Şi rămân cu ochi străin –

Toate pleacă, toate vin,

Numai carul meu cu boi

Nu-şi ia drumul înapoi,

Înapoi cu tot cu tine!

Calcă-ntruna peste mine

Şi mă-ntreb cum carul mare

Carul mic totuna-mi pare.

Şi mă-ntreb din ochiul drept

Dacă este înţelept

S-aştept iarna, să-mi fac car,

Din trei stele şi-un amnar;

Şi mă-ntreb din ochi străin

Unde-s toate care vin

Şi nu mi se-opresc în prag,

Depărtându-se-n şirag;

Şi mă-ntreb din ochi nedrept

Cât mi-e dat să te aştept.

Stâlp de stele pân’ la nori,

Valul mării pe viori,

Podele de rozmarin

Şi pervazul de pelin,

Fereastră de măr uscat,

Eu – copac, dar neudat.

Sunt în nea de primăveri –

Ghiocelul unei seri,

Sunt în florile de meri,

În siropul unei veri,

Sunt în mâna unei doamne,

Sub piciorul unei toamne,

Dar las fulgii să mă cearnă,

Viforindu-mă-nspre iarnă.

12-16 august 2016, Constanţa