Nu veţi putea să-mi răstigniţi cuvântul
Nici la altar păgân, nici în scripturi
Şi nu-mi veţi mai răstălmăci nici gândul
Aproape mort din mine, în torturi!
Sunt ca un sloi de gheaţă ce descreşte
Spre limita pastişelor de azi
Şi-acesta doar în mine se topeşte
Până la rădăcinile de brazi.
Pereţii mi-i zidesc în detestare,
Fereastra fumurie de pământ
Îmi va păstra lumina asta mare,
Pe care numai eu pot s-o cuvânt!
Nu veţi putea să-mi aşezaţi nici paşii
Pe ochii şi pe pieptul vostru gol,
Căci eu urmez umilă-naintaşii,
Plătindu-le prin scriptul meu obol.
Nu am un dumnezeu să-mi ţină partea
Nici în elogii şi nici în icoane,
Căci dumnezeul meu îmi este cartea,
Iar pentru voi, – cuvintele-mi, – piroane.
Şi-n infinitul care se sfârşeşte
Şi pentru mine, dar şi pentru voi,
Luaţi aminte – sufletul vorbeşte
În viaţa tuturor şi-n cea de-apoi!
