Unii citesc 180 de cuvinte mai repede decât scriu eu
titlul. Cum să nu-i invidiezi? Ar trebui să scriu o cronică pentru întâlnirea
de la cenaclul literaro-muzical de unde merg, iar eu stau degeaba. Urlă o
potaie în faţa blocului de mă scoate din minţi. Minţi! Nu, mă, nu mint. Azi nu.
Azi suntem cu-minţi.
Sunt o nenorocită. Îmi place să-mi bat joc de oameni aşa
cum îmi bat joc de mine. De exemplu, ieri am sunat la oamenii simpli, care încă
mai au telefon fix acolo unde trebuie montat şi i-am întrebat.
Tocmai ce am descoperit că pe spatele
batistei cu care s-a şters la frunte al doilea moştenitor al casei imperiale
erau inscripţionate iniţialele primei sale iubite, iar aţa folosită a fost
obţinută dintr-un negoţ la nimereală cu pelerinii care, pe vremea aceea,
călătoreau în sandale cu talpă confecţionată dintr-un material foarte dur,
folosit şi în ziua de azi. Ei bine, persoana care a cusut iniţialele pe spatele
batistei este una din nepoatele pe linie directă şi de sânge ale celui de-al
treilea nepot al comerciantului de aţă.
Şi,
totuşi, după toate acestea, omenirea încă se confruntă cu neomenia din
subsidiar a celor care stau cu două beţe pe piept şi aşteaptă trecerea în
nefiinţă. Desigur, aşteptarea poate dura şi o eternitate, pentru unii chiar
două. Cei mai norocoşi, însă, la a treia eternitate, se scormonesc prin
buzunare, le întorc pe dos şi, dacă nu cade banul aşa cum Maslow declară,
într-unul din tratatele sale despre cum este bine să iei în ordine viaţa trăită
de alţii, atunci mai aşteaptă.
23 aprilie 2017, Constanța
