Copacii mei de marmură se-apleacă
Pe gâtul primăverii purpurii
Şi grâul nu mai vrea să se mai coacă
În palma blestemaților copii.
Mă-ntrece asfințitul până mâine
Cu pasul abuziv şi mai sărac;
Copiilor, să faceți iarăși pâine
Pentru părintele tot mai posac.
Bunicii mei puneau odinioară
Ulucile în umbrele de nuci
Şi-n casă mirosea a scorţişoară
Şi a povești bătrâne cu haiduci.
Acum este pustiu în pragul porții,
Pădurile sugrumă casa lor;
Copiilor, să daţi de veste morţii
Că pâinea lor se coace în cuptor.
