Fragment 2

- Copii, copii, copii, copii, copii, copii...

- Iar s-a închis la xerox?

- Nu, este o listă.

- A cui?

- A părinților.

- Care părinți?

- Ăia care pleacă la război.

- Care război?

- Oricare.

S-a lăsat tăcerea pe vine. Bate cineva la ușă. Un nene cu o pălărie de paie de firmă şi câteva pliante despre centralele noi de gaz.

 
- Bună ziua. Numele meu este...

- Bună ziua. Soțul meu se uita fix în ochii ambulantului.

- Voiam să vă prezint de...

- Știți ce este acela curent alternativ?! Mă chinui de două ore şi-ncă ceva să îmi explic cum a putut muri puiul acela de capucin de la dozele de curent alternativ care i se administrau regulat. Trebuia să se obișnuiască, nu? Regii se obișnuiau cu otravă, o gustau puțin câte puțin.

Ambulantul se uita lung, mut, strâmb. Soțul a închis ușa, a venit la masă, a turnat în trei pahare.

- De ce trei?, întreb eu. Mai vine cineva?

- Tu nu bei. Beau eu cu ai mei.

Ai lui au murit de plictiseală ȋntr-un bloc cu aproape patru nivele. Erau albi, purtau mereu halate lungi, albe şi ele, care ascundeau cămăși în dungi. Papucii erau albi, părul alb, ochii albi. Aveau patru degete la fiecare mână, iar pe al cincilea îl țineau mereu lipit de buze, la întâmplare. Cică așa li s-a dat ordin. Fiecare buză de păcătos are câte-un deget.

- Știi ce este curentul alternativ?, întreb eu.

- Mhm?

- Este atunci când închizi-deschizi, închizi-deschizi, închizi-deschizi ușile.

- Care uși? Că nici geamuri nu mai pun ăștia la case. Nu vezi? Le e teamă că se uită cineva în casa lor.

Am încuviințat. Era una din zilele când nu gusta nici sarcasm, nici ploaie, nici trânte psihologice până la ziuă. Era acea seară calmă, din nu-știu-ce lună, în care ne simțeam bine că eram acolo, fără să spunem aproape nimic.

20 aprilie 2017 – 25 februarie 2019, Constanța

Fragment 14

Bătăi în ușă.

-         Cine-i?

-         Noi.

-         Care noi? „Parcă n-avem și vechi”, îmi zic eu.

Deschid ușa. Mai mari, mai mici.

-         Cine sunteți voi?

-         Toată lumea.

-         Cum adică „toată lumea”?

-         Păi așa ni s-a spus, că noi reprezentăm pe toată lumea.

-         Și ce vreți?

-         Să locuim aici.

-         La mine-n casă?... Păi n-am curat...

-         Nu-i problemă, facem noi!

Și dau să intre.

-         Stați! Nu puteți intra!

-         Păi ce-are?

-         Nu e pragul curat. Nu se cade...

-         Dar cum se cade?

Am ieșit pe scara blocului și i-am rugat să privească prin tunelul de scări, în jos.

-         Vedeți voi urmele-acelea de pe pereți? Ei bine, sunt aduse de moșii, chiar de strămoșii noștri, de pe vremea când cărau saci cu iarbă să umple saltelele noastre. Se face că era primăvara lui 1918...

Și cum le povesteam eu vrute și nevrute, aruncam pe rând pe câte unul, peste balustradă, prin tunelul scărilor. Până la ultimul.

După ce am terminat, am intrat în casă, am încuiat după dânșii, mi-am aprins o țigară și am reflectat: „Cum se cade...” Așa se cade.

11 decembrie 2018, Constanța

Fragment 13

         Observați cum se împletește acest coș de nuiele! Jur pe toți sfinții Nicolae că balta are pește. Și peștele are Balta lui. Bafta lui că este ca laptele. Spuma îl ține în viață. El privește de după gratii. Și toți îl ajută să trăiască. Ei fac spume din cele mai rafinate, aproape intelectuale și apoi se plâng. Și se uită. Pe geam, pe drum, pe onoarea mea.

         Dacă mă întrebați de unde știu, este simplu: au dat în scris. Până n-au mai putut. Au ostenit, au ostenit bine, apoi au dat iar.

         Mă aflu totuși ȋntr-o încurcătură. Frisoanele și Frisonii, specie rară de altfel, se întâlnesc la Sediul Central pentru dezbateri periodice. Varga doar se arată. Alluminati, cum sunt cunoscuți în cercurile deschise publicului, cultivă doze de întuneric până se crapă buza paharului. Paharnicul, un fel de dumnezeu de rezervă, are la piept, pe dinăuntrul cojocului, un sufertaș cu multe ace. Pentru toată Frisoneria.

         Trebuie căutat capul de moluscă. Am început trierea. Ață albă avem, nu mai rămâne decât să-l coasem bine de perdea. Perdeaua lor. Mie îmi place fără.

20 iunie 2018, Constanța

Fragment 11

Este ziua de după Ajun. Stau şi ei atârnaţi de oasele pământului. Au pregătit găinile pentru Ignat, au împodobit stratosfera cu fum toxic şi aşteaptă Ajunul. Cucuta din iederă au dat-o la o parte de la geamuri, au ponosit pervazurile cu leşie, au dat de mâncare râmelor, au curăţat ierburile de toate dalele şi, acum, patrupedele îşi ascut suliţa până o fac briceag.

De trei zile mă-nvârt în cerc. Am plantat un salcâm de piatră, să-mi ştiu locul. La umbra lui, o carte de fum se deschide la pagina zece. RĂU. Furnica sinucigaşă ia U-ul în spate şi dă ocol. Îl mută în faţa lui R.

Ce faci?

Te sâcâi. Eşti cam tristă.

Ah, nu... Mă uit la florile de muşeţel. Toate sunt numai una.

Ai o rană. Tânjeşti după lumină.

Puţină. Puţin. Ia taci...

Puţin?

Cât s-aud.

Cine vine?

Cred că trebuie să plecăm.

La al doilea fluierat, Restul Furnicilor s-a apucat de trunchi şi mi-a mutat salcâmul într-o gaură de şarpe. Era o dâră înaltă, zveltă, frumoasă. Un mijloc de măr fără cotor, zvelt, frumos.

Cine sunt cele trei dobitoace?

Sfânta Treime.

?!

Faci ochii mari şi proşti, la fel ca tine. Eşti o pereche de ochi mari şi proşti. Lumea a fost împărţită de la bun început în două. Numai timpul n-are sens invers. Nici măcar unic. Câteodată, nu are sens. Câteodată, nici noi nu avem. Apoi, totul devine brusc. Strict. Aproape formal. Îi chinuim pe ceilalţi să fie fericiţi.

Nu ştii ce vorbeşti!

Ba ştiu. Doar că nu ştiu ce spun. Nimeni nu ştie.

Salcâmul meu a dat în floare, până a sluţit-o. A rămas o petală albă, ca un înger mort. Habar n-am să plâng. Mâine-poimâine voi număra două albine. La graniţa dintre mâine şi poimâine. Azi, ca ieri, negreala soarelui strălucea în abanosul minţii. Cerul şi-a fracturat aorta într-un apus decent, aproape vizibil cu ochiul liber. Eu aveam unul întemniţat în tăcerea deşertului. Dunele se confundau unele pe altele, fără să ştie că eram acolo. Dumnezeu nu. M-am uitat pe spatele busolei. Scria Dumnezeu. Scriam şi eu. Până la urmă, luasem numele lui în deşert.

Fragment 10

Aceeaşi problemă a creaţiei. Un filosof se chinuie să rămână serios. În ceea ce mă priveşte, am aproape o singură întrebare, dar mereu apar altele.

Cum vă simţiţi acum, că aţi devenit celebru?

Mai sărac.

Care este momentul exact când v-aţi hotărât să scrieţi?

Exact înainte să îmi dau seama că aveam altceva mai bun de făcut.

Despre ce scrieţi?

Filosofie.

Unii au spus că n-ar fi tocmai filosofie.

Să demonstreze.

Şi despre ce-aţi fi vrut să scrieţi?

Filosofie.

De unde ştiţi?

Nu ştiu. Tocmai asta e filosofia.

Cine sunt personajele din carte?

Nu ştiu, nu le-am dat nume.

Şi-atunci cum ştiţi să scrieţi despre ele?

Filosofie.

Ce anume v-a inspirat?

Nici asta nu aş şti să spun...

Lăsaţi-mă să ghicesc: filosofie?

Nu. Pur şi simplu nu ştiu de unde vine inspiraţia.

Există o pregătire anume înainte să vă apucaţi de scris?

Da. Aşa cum este şi pentru moarte. Ştii că se va întâmpla, dar nu ştii când. Şi trăieşti cu luciditatea asta până la sfârşit.

Vă este teamă de moarte?

Nu. Cred că nu. Şi totuşi, îmi este.

Credeţi în Dumnezeu?

Ok, asta e o întrebare proastă.

Reformulez... Aveţi credinţă?

Mai multe.

...

Ah, trebuie să le şi zic? Nu ştiu, ştiu că le am.

Dar în diavol credeţi?

Altă întrebare proastă. Cine vă face întrebările pentru interviu?

Sunt standard.

Sunt proaste. Ceva din capul dvs nu ştiţi să întrebaţi?

De ce aţi acceptat să daţi acest interviu?

Este retoric, sper.

Nu, chiar aş dori să ştiu...

Mai bine mă întrebaţi care este momentul exact în care m-am hotărât să dau acest interviu.

Mă jucam cu pixul într-o scrumieră şi desenam inimioare. Apoi le-am aruncat la gunoi. Mi-a mulţumit, a plecat, n-am mai văzut-o de-atunci. Am apucat scrumiera, m-am dus ţintă la oglindă şi am făcut-o ţăndări. Am zâmbit. Cam asta e realitatea.

Fragment 7

M-am trezit cu gândul la tine. Te-am visat. Împărțeai poezii săracilor. Erau așa de mici, încât deveneau poeme de-a dreptul. Oare poţi să mergi cu genunchii la gură? Unii se trezesc la 4 dimineața să scrie, îmi zice amicul care vorbeşte despre Iisus. Să nu irosesc ameţeala. Şi totuși îmi sună în cap melodia din Fight Club, iar eu tot fredonez versul „Why don’t you cool my mind” pe ea. Cică să pun muzică. Nu pot să scriu cu muzică. Poate pentru că am deja muzica în cap.

Mi-e teamă că orice scriu după soarele negru este doar efectul genialităţii. Mi se întâmplă foarte des să am puseuri de inspiraţie colosală, după care mă trezesc în mine şi mă caut ca orbetele. Aceia care țipă în afară nu țipă pe dinăuntru.

Este o noapte calmă. Se aud valurile. De-a dreptul. Le aud, le număr, ele se lovesc. Se mai aude un ţiuit, pe care nu îl pot desface de celălalt ţiuit. Mă simt cumva dată la o parte de societate, pentru că am rămas cu preferinţele vechi. Vechile formaţii, vechile cărţi, vechile melodii, filme. Nu ştiu nimic apărut nou după apocalipsa mayaşă. Ha-ha, eu când am zis că există apocalipse pe gustul fiecăruia...

- Vreți să vedeți în ce lume trăim?

- În CARE, vrei să zici...

- De care?

- Sau a câta.

Afară ninge torenţial. Bunica spunea că Dumnezeu scutură pernele pe care dorm îngerii.

Mâine se împlinesc doi ani unul pe altul. Şi-apoi se întâmplă pe rând, ca la balamuc. Acolo, toți se uită în aceeași direcție.

- În capul meu are sens.

- E unic?

Dacă stau bine să mă gândesc, uit ideea. Preferabil să caut înțelesul în altă carte, pe care am citit-o de curând. Şi nu sunt foarte departe de adevăr, deși atât apropierile depărtate, cât şi adevărurile spuse sub plapumă au noima relativităţii. Puțin îmi pasă şi mult-suferința mea duce către mine un soi de deznădejde continuă. Eram obosită de la atâtea privilegii, aveam mâinile dospite în frunzele moarte şi, târâş-grăpiş, căutam, căutam, căutam. În cochilia pe care fiica mi-a încredințat-o auzeam destinele sinucigașe ale păsărilor. O scuturam de dou-trei ori, o puneam la ureche, apoi lângă tâmplă. Se uda, fără să bag seama, apoi deveneam şi eu sărată.

- Circe? Iar urlau potăile de la tunete. Unul a fost schilodit de un cataroi care a ricoşat din capul unui trecător.

- Circe...

- Termină cu circul ăsta, fată! Mâine avem treabă. Azi, nu.

- Mamă, o aud.

- Şi eu, şi eu...

Neasemuitele meleaguri purtau copiii lor pe frunte. Noi îi țineam în buzunarul de la piept, cu limbile străvezite de la căldură. Iarna colcăia ȋntr-o bruscă verticalitate temporală şi nici acum nu îmi pot da seama dacă noi, atât de vechi părinți şi atât de subtili, mai aveam ceva de spus în fața acestor mici creaturi, cu urechile zimţate şi alungite. Noi îi țineam în buzunarul de la piept. Aveam de mers până în pânzele albe. Tocmai acolo, infinitul se oprea pentru o secundă. Şi asta doream înadins, pentru că, până la urmă, erau pașii.

26 aprilie 2017, Constanța

Fragment 8

Am emoţii. Turbez. Ceva nu e perfect şi nu ştiu ce. Trebuie să spăl vasele. Unul câte unul. Aşa cum speli păcatele. Pe rând. Apoi apar altele. Până ţi-e lehamite şi nu mai speli nimic. Mănânci în farfurii de plastic sau cu mâna. Păcătuieşti în corp de plastic sau cu mâna. Moartea mea să spăl vasele. Când eram prin generală, mama mă convingea cu un bănuţ. Fiecare farfurie era de doi bani, eu o făceam de două parale. La furculiţe ne tocmeam mai mult, pentru că alea erau mai puţine. Cu bănuţii strânşi nici nu mai ştiu ce făceam. Cert este că îmi cumpăram îngheţată pe furiş, apoi spuneam tuturor.

Poţi păcătui şi singur? De unde vine expresia „păcatele mele”? Şi ce înseamnă, în primul rând? În al doilea rând, de ce nu? Şi în al treilea rând, cum selectezi păcatele care ţi se potrivesc? Asta mă macină pe mine. De-aia avem oase de cretă. Să ajungem, la bătrâneţe, mai mici decât ne-am născut. Dar să fim peste tot, ca o pulbere stupidă peste locurile prin care nici n-am fost vreodată. Am văzut undeva scris „noi aparţinem celor care ne iubesc, nu aparţinem nouă înşine”. Nici măcar nu ştim cui aparţinem ori dacă aparţinem vreodată. Eu, una, nu am auzit să mi se fi spus „Eşti a ta când te uiţi în ochii mei”. Oricum, nu prea mi se zice nimic. Poate pentru că ne este teamă de sărăcie.

- Lumea te judecă pentru că ai mai multe personalităţi.

- Lumea nu stă în pielea mea.

- Lumea te judecă pentru că ai mai multe.

- Lumea nu stă în piele.

- Lumea te judecă pentru că ai.

- Lumea nu stă.

- Lumea te judecă.

- Lumea nu.

Clipeam des, până la epuizarea genelor. Se întâmplau toate deodată. Telefonul suna, sunaa, sunaaa la vecinii de lângă mine şi mie nici că îmi păsa. Ce relaxant este să urmăreşti neputinţa altora de a se infiltra în cotidian.

Încep să pipăi textul şi mă caut de virgule. Nu e de glumit, cineva a fost condamnat la moarte din cauza unei virgule puse greşit. Obsesia pentru gramatică are strict legătură cu supravieţuirea suficientă. Apoi, memoria mea involuntar selectivă poate face povestea să sufere. Am şi eu temerile mele, ca orice om, dar le am şi pe ale altora.

Goethe era un afurisit şi-un împieliţat. Şi zicea drept că suntem îndrăgostiţi atunci când numai noi ştim ce este dragostea adevărată şi că nimeni nu a mai iubit înaintea noastră ori nu va mai iubi astfel, după noi. Ce mi-a plăcut la fatalismul lui lucid a fost că nu se dezicea de nicio ruptură axiomatică. Pe toate le cârpea de nu se vedeau. De-aia, mulţi nici nu l-au înţeles. Nici n-ar fi avut de ce. Era convins că cifra nouă îl salvează, pe când toate cifrele vechi se înciorchinau printre buchiile nemernice ale contemporanilor săi. În perioada aceea, venea şi prima tentativă de sinucidere, desigur, la pachet cu mustrările biblice. Numai că am învăţat să am răbdare. Cu răbdarea treci marea şi ajungi în iadul pe care-l pofteşti. Nesătul de anoste trăiri în repetabilitatea lor, omul acela care m-a întrebat într-o doară „când vine primăvara?” a murit înainte să înţeleagă ce e iadul. Acum, ajuns acolo, va sta ca prostul şi se va întreba pe unde este ieşirea, când habar n-are că e tot acolo unde e şi intrarea.

- Ce-nseamnă teoria responsabilităţii?

- Nimic.

- ?!

- E teorie. Poate fi orice. Adică nimic.

- Sau totul.

- Şi totul poate fi nimic.

- ?!

- Uită-te-n jur. Ţi se pare că vezi totul. Ştii că nu e totul. Acum 500 de ani credeau că numai ce văd asta şi este. Peste 500 de ani va fi la fel.

- Deci nu e ceea ce vezi plus ceea ce ştii?

- Ba da. Iar pe lângă asta mai este şi ceea ce nu-ţi trece prin cap.

- Asta e tot?

- Nu.

Copilăriile pot avea ceva în comun. Joaca de-a jocul şi muţenia păpădiilor. Când nimeni nu mai suflă, vine toamna.

Fragment 6

- Nu ne place ploaia!

- De ce?!

- Nu ştim!
- Şi-atunci?

- Şi-acum!

Eram sigură că până la botezul copilului vecinilor, apele se vor linişti, cristelniţa va fi şi ea curăţată de formol şi, aşa, vom avea timp să spargem sub umbrele două ouă şi, de la arşiţă, să le pârjolim pe o parte şi pe alta, până răsare soarele.

- Cine e mă ăla?

- Dacă ştiam cine e, îl întrebam cum îl cheamă. Aşa, ce rost are?

- Da, ai dreptate. Şi noi continuam să întoarcem ţepuşa pe ambele părţi, până ouăle începeau să sfârâie. Şi ne îmbăta mirosul acela de ou crud, bolnăvicios, aburind. Jucam coci cu sticlele de votcă, iar din ziare ne făceam coifuri şi aveam grijă ca de fiecare dată informaţia cea mai greşită să stea în dreptul frunţii. Acolo era ochiul minţii. Acolo e şi acum, dar atunci era mai important, era mai vizibil şi nu prea ne păsa de asta.

Deşertul se încurca în ciulini şi, copii fiind, ne aruncam pe burtă după ei, să-i prindem cu două degete şi să-i agăţăm de umbrele. Mama mereu îmi spunea: „bărbatul nu trebuie să ştie decât de la mijloc în jos”, aşa că îi învăţam şi eu acelaşi lucru. Eram o fire răzbunătoare. Aşa sunt şi acum. Toate învăţăturile care nu mi-au folosit niciodată erau date mai departe sărmanilor, în semn de recunoştinţă pentru nimic altceva decât pentru tot ceea ce eu credeam că ar putea fi aproape sau măcar puţin aproape de ceea ce aş fi putut păţi dacă nu se întâmpla asta.

- Uite, a murit un fluture...
- Lasă-l, nu-l deranja. Stau cu ochii pe noi. Ne va lua ameţeala.
- Mi-e frig...
- Începi? Ne suflam în palme pe rând, pentru a nu trezi suspiciuni de egocentrism neverificabil. Şi, cu timpul, ne obişnuiam cu înăuntrul fiecăruia, până amorţeam şi se întuneca.

Există momentul acela când te-aşezi în genunchi, deschizi prohapul nopţii şi guşti moartea. 

Fragment 5

Unii citesc 180 de cuvinte mai repede decât scriu eu titlul. Cum să nu-i invidiezi? Ar trebui să scriu o cronică pentru întâlnirea de la cenaclul literaro-muzical de unde merg, iar eu stau degeaba. Urlă o potaie în faţa blocului de mă scoate din minţi. Minţi! Nu, mă, nu mint. Azi nu. Azi suntem cu-minţi.

Sunt o nenorocită. Îmi place să-mi bat joc de oameni aşa cum îmi bat joc de mine. De exemplu, ieri am sunat la oamenii simpli, care încă mai au telefon fix acolo unde trebuie montat şi i-am întrebat.

Tocmai ce am descoperit că pe spatele batistei cu care s-a şters la frunte al doilea moştenitor al casei imperiale erau inscripţionate iniţialele primei sale iubite, iar aţa folosită a fost obţinută dintr-un negoţ la nimereală cu pelerinii care, pe vremea aceea, călătoreau în sandale cu talpă confecţionată dintr-un material foarte dur, folosit şi în ziua de azi. Ei bine, persoana care a cusut iniţialele pe spatele batistei este una din nepoatele pe linie directă şi de sânge ale celui de-al treilea nepot al comerciantului de aţă.

Şi, totuşi, după toate acestea, omenirea încă se confruntă cu neomenia din subsidiar a celor care stau cu două beţe pe piept şi aşteaptă trecerea în nefiinţă. Desigur, aşteptarea poate dura şi o eternitate, pentru unii chiar două. Cei mai norocoşi, însă, la a treia eternitate, se scormonesc prin buzunare, le întorc pe dos şi, dacă nu cade banul aşa cum Maslow declară, într-unul din tratatele sale despre cum este bine să iei în ordine viaţa trăită de alţii, atunci mai aşteaptă.

23 aprilie 2017, Constanța

Fragment 3

Un individ oarecare este isterizat de politică. I s-a propus să laude pe nu-ştiu-cine, din nu-ştiu-ce partid. De fapt, el nu e nici cu opoziţia. A fost un an în politică şi s-a retras scârbit. Fix aşa. Cred că aşa a şi rămas, deşi nu mai face politică. Mi-a adus aminte de bunica mea care spunea

„Toată lumea are cur, e mai mare-al cui se vede”. 

N-are nicio legătură, dar o fac imediat. Nimic nu este la întâmplare, în afară de întâmplarea în sine. 

După ce am făcut legătura, am scormonit prin nişte pungi vechi de câteva zile. Căutam nişte baterii nenorocite pentru o păpuşă de hârtie pe care o confecţionasem pe vremea când sufeream de psihoză. 

„Ai dracu asiaticii ăştia, cu tangramu şi origami-ul lor!”. 

Cine mai ştie să plieze fix pe aceleaşi muchii braţele încrucişate şi prinse în capse? Am căutat pe internet, toate păpuşile erau la fel. Niciuna nu avea buline roşii, aproape perfecte, care se prelingeau din loc în loc. Una era în dreptul beregatei, alta la încheietura stângă. A genunchiului. Mâinile erau încrucişate. Sau...?

Fac o pauză de ţigară şi văd scris mare cât capul unui elefant „soare în sufletul prietenilor”. Băi, proşti sunt unii, cu tot cu acele clişee care îţi fac greaţă. Dacă ar fi soare în sufletul oricui, ar muri de caniculă, s-ar asfixia. Sau ar străluci ca o lampă cu gaz. Plus că sufletul este ceva ipotetic, intangibil, presupunem noi că există. Adică soarele într-o fantomă. Adică în eter. În nimic. Adică nimic. De aceea vom numi acest clişeu „de nimic”. Voi numi. Nu cred că s-a gândit nimeni la asta.

Eu am ce am cu luna.

22 aprilie 2017, Constanța

Fragment 4

Îmi vine cheful să scriu la fel cum îmi vine cheful de sex. Instant. Mai sorb o gură de cafea, mai trag un fum anost şi începe dracu să scrie înaintea mea. Cum îi sunt o rudă destul de apropiată, îmi permit să-i pun un picior pe gât, să-i smulg un ochi, să i-l bag între dinți şi să-l pun să numere până la 20 virgulă 47, din 3 în 3. Şi invers. Ca la şcoală. Pe noi, la şcoală, ne punea să căutăm acele împerecheate ȋntr-un car cu nutreţ, de exemplu stăteam de veghe în lanul cu nutreț şi căutam bolduri, ace, pioneze, ce se găsea. Dar ce nu se găsea? Ce nu se găsea, nu adunam. În rest, tot puneam frumușel în cutia neagră cu cretă albă şi, unu câte doi, mergeam de mânuță sau nu până la catedră, așteptam start-ul şi începeam să detonăm bombițe de fum. În a șaptea mi-am spart capul, acum mă dau singură cu capul de perete şi nu reușesc să strâng atâția oameni în jurul meu cum s-au strâns atunci. Ca la bâlci. Bâlciul meu şi al colegilor, că pentru mama era infern. Cu asta am o problemă. Dacă n-ai fost în iad, nu ai capacităţi ezoterice să faci comparaţii neezoterice cu locuri neştiute prin sintagme aproape ştiute. Mă plictisește întâmplarea. Este foarte veche şi stupidă. Vine ambulanţa, mă coase pe viu şi merg la şcoală cam de-a doua zi. Sau a treia. Eu număram greşit. Şi acum număr greşit. Dar cine mai ține evidența?

Pare-se că azi am împlinit 32 de ani de convieţuire cu mama natură. Ne iubim tacit şi necondiţionat. De câteva ori, ne-am terfelit una pe alta. Şi are mereu grijă să fim ȋntr-un periplu echitabil. Acum, în timp ce fumez, ştiu sigur că mai am ceva de scris. Era ceva important. Uit repede. Cred că azi am spus de vreo patru ori că uit repede. De două ori mie şi de două ori celor două persoane cu care am vorbit despre Iisus şi ce mai face. Chiar aşa, ce mai face? Ce mai are de făcut? Un amic de-al meu se pricepe destul de bine să scrie despre el. Eu doar citesc. Suntem certaţi de ceva vreme. Cam tot atâta cât a trecut de la ultima bombă nucleară. Tâmpiții dracului, vine iarna nucleară şi voi încă plantați panseluțe cu nămol.

De un lucru sigur îmi aduc aminte. Niște patrupede erau închise ȋntr-un coteț de găini. Găinile lipseau. Şi la numărătoare, şi la desnumărătoare. De câte ori treceau stăpânii lor pe-acolo, astea mârâiau lent, a angoasă, se urcau pe grilaj cu labele din faţă şi lingeau barele de spurcăciuni. Le-au neutralizat cu fosfor, că aveau de unde. Unul făcea negoţ la nimereală cu pelerinii care se duceau la Ierusalim să ia lumina de la lumânare, pentru lumânare. Şi de câte ori se stingea, scuipau de trei ori în sân şi o dată pe fitil. Una se aprindea, altele nu. Cel mai important este că toţi aveau lumină, doar unii, mai bogați, aprindeau întuneric pe spatele copiilor boccii, care cerșeau în gară capete de aţă. Croitoresele putrezeau prin fabrici. Pe-alea nu le aprindea nimeni, nici nu le cerşea nimeni. Erau aşa, dospite din mătrăgună şi crescute ȋntr-un feminism timpuriu.

Patrupedele, însemnate în fiecare ochi, se adunau noaptea în jurul mijlocului cotețului şi scurmau cu ghearele după râme. Aia care se zbătea mai puţin era veche de numai o săptămână, cea care se scurgea sacadat era bună de luat la-ntrebări.

- Ia zi, câți au fost azi-noapte?

- Numai doi.

- Şi ce-aveau în mână?

- Sticle.

- Cu ce?

- Cu vin.

- De care vin?

- Bun.

- Pâine aveau?

- Aveau.

- De care pâine?

- Bună.

- Şi ţi-au dat şi ție?

- Nu.

- Ai cerut?

- Nu.

- O să ceri?

- Nu.

- Bravo, așa, așa...

Şi aşa făceau cu toate. Unele se speriau şi pe alea le făceau săpun. Se spălau pe dinți, apoi rupeau în două o frunză, îi luau vinișoara şi se scobeau cu ea.

22 aprilie 2017, Constanța

Fragment 1

M-am născut într-o familie mică. Mică, dar zgomotoasă. Trăiam într-o cocioabă de lemn. Eram aproape săraci. Dar asta nu mă întrista foarte tare. Am învăţat să caut tot ce este frumos, dar şi tot ce este urât. Ştiam că echilibrul vieţii este acolo unde binele şi răul îşi dau mâna. 

Într-o zi, o nenorocire ne-a spulberat căscioara. Mi-am adunat toate cele câte aveam (nu multe) şi, cu ochii închişi, am pornit la drum. Astăzi nu mă mai întreb de ce am ales acea potecă. Sunt oarecum norocoasă. După 20 de ani au făcut-o autostradă. Şi cum mergeam tot înainte, în faţă mi s-a deschis un deşert, mai mare ca orice alt deşert gândit vreodată de natură. Doar aşa mi se părea, nu l-am măsurat niciodată. Până-ntr-o zi...

Era diferit, totul era în alt fel de cum ştiam că ar putea fi. De-o parte şi de alta, copaci de carton. Nisipul sfărâmicios şi transparent se aduna la loc, din urmele pe care le lăsam. Din şapte-n şapte metri, câte-un pâlc de margarete de plastic stâlcit de la căldură. Ici-colo, câte-un cocostârc alb, înalt până la stâlpii de telegraf. „Despre ce îşi povestesc oamenii aici, de au nevoie de aşa ceva?”, mi-am spus în gând. Aerul avea un gust amar, cam tot atât de amar pe cât era şi vinul pe care, câteodată, mi-l dădea preotul satului în semn de împărtăşanie. Mi-am amintit de Dumnezeu, dar mi-a trecut repede. Cineva m-a bătut pe umăr.

- Unde este prima gară?

Am ridicat din umeri, semn că habar n-am şi un zgomot m-a făcut să mă uit în sus. Două avioane dădeau din aripi. I-am arătat necunoscutului cu degetul arătător direcţia primului aeroport.

- Tot acolo mergeţi? 

- Cred că da. Eu merg înainte, nu ştiu unde ajung. Ce motiv aş avea să mă întorc, când tot ceea ce ştiu deja este tot ceea ce am străbătut? 

- Arde soarele, arde, spuse necunoscutul cu voce gravă. 

- De ce să ardă? Negreala lui face bine. Zâmbesc, dar nu vede, ochii mei erau ţintuiţi la numărătoarea paşilor. Paisprezece, cincisprezece...

S-a uitat numaidecât înspre soare şi a ţipat. Aproape orbise. „Crede şi nu cerceta”, mormăi eu. 

- Cu mine vorbiţi?

- Cu toţi... mormăi eu şi mai înfundat. Străinul se tot freca la ochi de la puterea orbitoare a soarelui. Eu i-am zis că-i negru, nu i-am spus să se uite. 

Pe dunga nelămurită a orizontului creşteau câteva piscuri de munţi pitici. Se-apropiau, se-ndepărtau, după cum era căldura. M-am retras la umbra unui nor imaginar şi m-am aşezat, mi-am scos sandalele frumuşel, le-am pus alături, am scos o rămurică oarecare din nisip şi am început să-mi scriu numele. 

- Cum te numeşti?, întrebă străinul. Nici nu a terminat bine de zis, că o pală de vânt a făcut una cu nisipul tot ce am scris. Ridic o sprânceană, zâmbesc şi scriu iar. Ca-si-o... Şi vântul iar amesteca numele cu nisipul. „Măi, mamă, ce ţi-o fi trebuit să pui nume lungi copiilor tăi?”. 

- Nici eu nu mai ştiu. După cum văd, până şi asta e relativ.

- Şi totuşi, aţi spus că soarele e negru. 

- Am zis că negreala lui face bine. 

- Cum aşa? 

- Uite-aşa. Pe mine nu m-a orbit niciodată.

Străinul părea tulburat. A vrut să mai privească o dată soarele, dar tocmai ce-şi arse ochii de la el. A plecat, m-a lăsat în urmă. Îl priveam liniştită, de la umbra norului imaginar, cum se depărta cu repeziciunea unui leş târât de corbi. Pentru el, soarele n-a fost niciodată negru, deşi nu l-a mai privit niciodată.

20 aprilie 2017, Constanța