Fragment 7

M-am trezit cu gândul la tine. Te-am visat. Împărțeai poezii săracilor. Erau așa de mici, încât deveneau poeme de-a dreptul. Oare poţi să mergi cu genunchii la gură? Unii se trezesc la 4 dimineața să scrie, îmi zice amicul care vorbeşte despre Iisus. Să nu irosesc ameţeala. Şi totuși îmi sună în cap melodia din Fight Club, iar eu tot fredonez versul „Why don’t you cool my mind” pe ea. Cică să pun muzică. Nu pot să scriu cu muzică. Poate pentru că am deja muzica în cap.

Mi-e teamă că orice scriu după soarele negru este doar efectul genialităţii. Mi se întâmplă foarte des să am puseuri de inspiraţie colosală, după care mă trezesc în mine şi mă caut ca orbetele. Aceia care țipă în afară nu țipă pe dinăuntru.

Este o noapte calmă. Se aud valurile. De-a dreptul. Le aud, le număr, ele se lovesc. Se mai aude un ţiuit, pe care nu îl pot desface de celălalt ţiuit. Mă simt cumva dată la o parte de societate, pentru că am rămas cu preferinţele vechi. Vechile formaţii, vechile cărţi, vechile melodii, filme. Nu ştiu nimic apărut nou după apocalipsa mayaşă. Ha-ha, eu când am zis că există apocalipse pe gustul fiecăruia...

- Vreți să vedeți în ce lume trăim?

- În CARE, vrei să zici...

- De care?

- Sau a câta.

Afară ninge torenţial. Bunica spunea că Dumnezeu scutură pernele pe care dorm îngerii.

Mâine se împlinesc doi ani unul pe altul. Şi-apoi se întâmplă pe rând, ca la balamuc. Acolo, toți se uită în aceeași direcție.

- În capul meu are sens.

- E unic?

Dacă stau bine să mă gândesc, uit ideea. Preferabil să caut înțelesul în altă carte, pe care am citit-o de curând. Şi nu sunt foarte departe de adevăr, deși atât apropierile depărtate, cât şi adevărurile spuse sub plapumă au noima relativităţii. Puțin îmi pasă şi mult-suferința mea duce către mine un soi de deznădejde continuă. Eram obosită de la atâtea privilegii, aveam mâinile dospite în frunzele moarte şi, târâş-grăpiş, căutam, căutam, căutam. În cochilia pe care fiica mi-a încredințat-o auzeam destinele sinucigașe ale păsărilor. O scuturam de dou-trei ori, o puneam la ureche, apoi lângă tâmplă. Se uda, fără să bag seama, apoi deveneam şi eu sărată.

- Circe? Iar urlau potăile de la tunete. Unul a fost schilodit de un cataroi care a ricoşat din capul unui trecător.

- Circe...

- Termină cu circul ăsta, fată! Mâine avem treabă. Azi, nu.

- Mamă, o aud.

- Şi eu, şi eu...

Neasemuitele meleaguri purtau copiii lor pe frunte. Noi îi țineam în buzunarul de la piept, cu limbile străvezite de la căldură. Iarna colcăia ȋntr-o bruscă verticalitate temporală şi nici acum nu îmi pot da seama dacă noi, atât de vechi părinți şi atât de subtili, mai aveam ceva de spus în fața acestor mici creaturi, cu urechile zimţate şi alungite. Noi îi țineam în buzunarul de la piept. Aveam de mers până în pânzele albe. Tocmai acolo, infinitul se oprea pentru o secundă. Şi asta doream înadins, pentru că, până la urmă, erau pașii.

26 aprilie 2017, Constanța