Un individ oarecare este isterizat de politică. I s-a propus să laude pe
nu-ştiu-cine, din nu-ştiu-ce partid. De fapt, el nu e nici cu opoziţia. A fost
un an în politică şi s-a retras scârbit. Fix aşa. Cred că aşa a şi rămas, deşi
nu mai face politică. Mi-a adus aminte de bunica mea care spunea
„Toată lumea are cur, e mai mare-al cui se vede”.
N-are nicio legătură, dar o fac imediat.
Nimic nu este la întâmplare, în afară de întâmplarea în sine.
După ce am făcut legătura, am scormonit prin nişte pungi vechi de câteva zile.
Căutam nişte baterii nenorocite pentru o păpuşă de hârtie pe care o
confecţionasem pe vremea când sufeream de psihoză.
„Ai dracu asiaticii ăştia, cu tangramu şi origami-ul lor!”.
Cine mai ştie să plieze fix pe aceleaşi muchii
braţele încrucişate şi prinse în capse? Am căutat pe internet, toate păpuşile
erau la fel. Niciuna nu avea buline roşii, aproape perfecte, care se prelingeau
din loc în loc. Una era în dreptul beregatei, alta la încheietura stângă. A
genunchiului. Mâinile erau încrucişate. Sau...?
Fac o pauză de ţigară şi văd scris mare cât capul unui elefant „soare în
sufletul prietenilor”. Băi, proşti sunt unii, cu tot cu acele clişee care îţi
fac greaţă. Dacă ar fi soare în sufletul oricui, ar muri de caniculă, s-ar
asfixia. Sau ar străluci ca o lampă cu gaz. Plus că sufletul este ceva
ipotetic, intangibil, presupunem noi că există. Adică soarele într-o fantomă.
Adică în eter. În nimic. Adică nimic. De aceea vom numi acest clişeu „de
nimic”. Voi numi. Nu cred că s-a gândit nimeni la asta.
Eu am ce am cu luna.
22 aprilie 2017, Constanța
No comments:
Post a Comment