Fragment 8

Am emoţii. Turbez. Ceva nu e perfect şi nu ştiu ce. Trebuie să spăl vasele. Unul câte unul. Aşa cum speli păcatele. Pe rând. Apoi apar altele. Până ţi-e lehamite şi nu mai speli nimic. Mănânci în farfurii de plastic sau cu mâna. Păcătuieşti în corp de plastic sau cu mâna. Moartea mea să spăl vasele. Când eram prin generală, mama mă convingea cu un bănuţ. Fiecare farfurie era de doi bani, eu o făceam de două parale. La furculiţe ne tocmeam mai mult, pentru că alea erau mai puţine. Cu bănuţii strânşi nici nu mai ştiu ce făceam. Cert este că îmi cumpăram îngheţată pe furiş, apoi spuneam tuturor.

Poţi păcătui şi singur? De unde vine expresia „păcatele mele”? Şi ce înseamnă, în primul rând? În al doilea rând, de ce nu? Şi în al treilea rând, cum selectezi păcatele care ţi se potrivesc? Asta mă macină pe mine. De-aia avem oase de cretă. Să ajungem, la bătrâneţe, mai mici decât ne-am născut. Dar să fim peste tot, ca o pulbere stupidă peste locurile prin care nici n-am fost vreodată. Am văzut undeva scris „noi aparţinem celor care ne iubesc, nu aparţinem nouă înşine”. Nici măcar nu ştim cui aparţinem ori dacă aparţinem vreodată. Eu, una, nu am auzit să mi se fi spus „Eşti a ta când te uiţi în ochii mei”. Oricum, nu prea mi se zice nimic. Poate pentru că ne este teamă de sărăcie.

- Lumea te judecă pentru că ai mai multe personalităţi.

- Lumea nu stă în pielea mea.

- Lumea te judecă pentru că ai mai multe.

- Lumea nu stă în piele.

- Lumea te judecă pentru că ai.

- Lumea nu stă.

- Lumea te judecă.

- Lumea nu.

Clipeam des, până la epuizarea genelor. Se întâmplau toate deodată. Telefonul suna, sunaa, sunaaa la vecinii de lângă mine şi mie nici că îmi păsa. Ce relaxant este să urmăreşti neputinţa altora de a se infiltra în cotidian.

Încep să pipăi textul şi mă caut de virgule. Nu e de glumit, cineva a fost condamnat la moarte din cauza unei virgule puse greşit. Obsesia pentru gramatică are strict legătură cu supravieţuirea suficientă. Apoi, memoria mea involuntar selectivă poate face povestea să sufere. Am şi eu temerile mele, ca orice om, dar le am şi pe ale altora.

Goethe era un afurisit şi-un împieliţat. Şi zicea drept că suntem îndrăgostiţi atunci când numai noi ştim ce este dragostea adevărată şi că nimeni nu a mai iubit înaintea noastră ori nu va mai iubi astfel, după noi. Ce mi-a plăcut la fatalismul lui lucid a fost că nu se dezicea de nicio ruptură axiomatică. Pe toate le cârpea de nu se vedeau. De-aia, mulţi nici nu l-au înţeles. Nici n-ar fi avut de ce. Era convins că cifra nouă îl salvează, pe când toate cifrele vechi se înciorchinau printre buchiile nemernice ale contemporanilor săi. În perioada aceea, venea şi prima tentativă de sinucidere, desigur, la pachet cu mustrările biblice. Numai că am învăţat să am răbdare. Cu răbdarea treci marea şi ajungi în iadul pe care-l pofteşti. Nesătul de anoste trăiri în repetabilitatea lor, omul acela care m-a întrebat într-o doară „când vine primăvara?” a murit înainte să înţeleagă ce e iadul. Acum, ajuns acolo, va sta ca prostul şi se va întreba pe unde este ieşirea, când habar n-are că e tot acolo unde e şi intrarea.

- Ce-nseamnă teoria responsabilităţii?

- Nimic.

- ?!

- E teorie. Poate fi orice. Adică nimic.

- Sau totul.

- Şi totul poate fi nimic.

- ?!

- Uită-te-n jur. Ţi se pare că vezi totul. Ştii că nu e totul. Acum 500 de ani credeau că numai ce văd asta şi este. Peste 500 de ani va fi la fel.

- Deci nu e ceea ce vezi plus ceea ce ştii?

- Ba da. Iar pe lângă asta mai este şi ceea ce nu-ţi trece prin cap.

- Asta e tot?

- Nu.

Copilăriile pot avea ceva în comun. Joaca de-a jocul şi muţenia păpădiilor. Când nimeni nu mai suflă, vine toamna.