Noi doar credem că vremurile s-au schimbat

nimic adevărat

și înainte era la fel

aceeași forfotă infernală

în prăpastia socială

aceleași crime de război

doar că acum sunt mai noi

aceleași banalități efervescente

când abordai prostituate indulgente

care zâmbeau dacă zâmbeai și tu

și lumea cădea în genunchi din diferite motive

se ridica din aceleași

apoi pleca în direcția opusă

până se întrezărea ceața molcomă și groasă

ca o femeie de casă

noi doar credem că vremurile s-au schimbat

deși

în trecutul îndepărtat

poveștile nu erau de spus

ci doar de-ascultat

23 septembrie – 21 decembrie 2018, „La Taclale”, Constanța

Pentru noi

Cade anotimpul peste noi

Cade

Cum cade fir de iarbă

Pe străzi cu umeri goi

Mâine gust din tine şi din pâini

Mâine

Dar mâine barba albă

E-n ale tale mâini

Spune rugăciunea serilor

Spune

Cum spune orice oarbă

Taina culorilor

Urma desfrunzirii iernilor

Urma

Pe urma ta să soarbă

Ploi primăverilor

Ninge pentru primul nenăscut

Ninge

Dar ninge şi cu mine

Când iadul a crescut

Cade anotimpul peste noi

Cade

Cum cade peste tine

O primăvară-n ploi

24 octombrie 2016 - 04 februarie 2017, Constanţa

Negură peste tine, netimp peste noi

A noastră amuţire ne îngheaţă

În statuete scoase-n iarmaroc

Şi-n fiecare zi o precupeaţă

Ne dă târcoale pentru câte-un troc.

Se poate să avem un preţ de iarnă,

Pentru-a rămâne drepţi, măcar întregi,

Însă din purgatoriu parcă toarnă

Jăratec – apoi apele culegi...

Să ne iubim, că suntem închisoare

Pentru nădejdea ce ne este sclavă,

Să ne iubim, că suntem şi strânsoare,

În lumea fericită şi mârşavă.

Să ne urâm, că suntem locuinţă

De suflete, pe frunze de pelin

Şi câteodată, din obişnuinţă,

Gustăm amar, puţin câte puţin.

Să ne minţim că suntem veritate,

Înscrişi curat pe câte o tăblie,

Stând ca un epitaf într-o cetate

A simţurilor, care ne îmbie.

Să ne-amintim că suntem arbalete,

Ce trag săgeţi înspre iubiri de foc;

Şi totuşi, – îngheţate statuete – ,

Ne vinde precupeaţa-n iarmaroc.

31 mai 2016, Constanţa