Negură peste tine, netimp peste noi

A noastră amuţire ne îngheaţă

În statuete scoase-n iarmaroc

Şi-n fiecare zi o precupeaţă

Ne dă târcoale pentru câte-un troc.

Se poate să avem un preţ de iarnă,

Pentru-a rămâne drepţi, măcar întregi,

Însă din purgatoriu parcă toarnă

Jăratec – apoi apele culegi...

Să ne iubim, că suntem închisoare

Pentru nădejdea ce ne este sclavă,

Să ne iubim, că suntem şi strânsoare,

În lumea fericită şi mârşavă.

Să ne urâm, că suntem locuinţă

De suflete, pe frunze de pelin

Şi câteodată, din obişnuinţă,

Gustăm amar, puţin câte puţin.

Să ne minţim că suntem veritate,

Înscrişi curat pe câte o tăblie,

Stând ca un epitaf într-o cetate

A simţurilor, care ne îmbie.

Să ne-amintim că suntem arbalete,

Ce trag săgeţi înspre iubiri de foc;

Şi totuşi, – îngheţate statuete – ,

Ne vinde precupeaţa-n iarmaroc.

31 mai 2016, Constanţa