Mileniul trece în glossar - Lorena Craia (recital)

Mileniul trece în glossar - Lorena Craia

Interpretare: Lorena Craia

Mileniul trece în glossar

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați,

Acum, cînd numai toamnă semnez în calendare,

Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Să fie oare timpul din timp să încuiați?

O rapsodie care încet-încet dispare.

Traseul fără linii, un loc de condamnați.

Aceasta e povestea celor abandonați.

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare!

Ne naștem în spitale și tot acolo-ajungem,

Ne-mprăștiem în lume și tot în noi ne strîngem,

Dar poate dacă suntem născuți de-aceeași Mamă,

În apele ei tulburi, cu lacrima, ne cheamă.

Nu ne-am greșit destinul cît am greșit răspunsul,

Doar Tatăl ne-nțelege. Oare și noi pe dînsul?

Voi dac-ați fi călăii, de cine vă-ndurați?

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.

Atunci aveam povestea rostită pe-ndelete,

Cu mama și cu tata, lipiți de un perete,

Atunci aveam cartoane pe care desenam,

Acum avem trotuare, moschee și imam.

Ce pot să le mai spun copiilor născuți

Departe de-a lor casă, departe-n Cernăuți?

Acum cînd e pustiu pe-alei și-n galantare,

Acum cînd numai toamnă semnez în calendare.

Mă uit pe geam cuminte și nu-nțeleg nisipul,

Nici mama nu-nțelege cum e s-acoperi chipul,

Pe ochii fără pleoape se-așază cărăbușii,

Iar timpul îmi zîmbește naiv din pragul ușii.

Cărăm în spate sacul soldaților din luptă,

Cum cară iarna riduri pe fața mamei, suptă,

Traseul propagandei în texte funerare,

Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Pe ușa ruginită rămîne poezia

Poetului, ce pleacă de și-a plătit simbria,

În pragul casei mele se strînge-ndoliată

Iubirea unor vremuri, total eviscerată.

Pe un oblon al lumii stau cucuvele mute,

Se-anunță-naintarea ultimei lor redute,

Cînd gerul bate aprig și aprig tremurați,

Să fie oare timpul din timp să încuiați?

Cine mai cîntă-n albul miresei prigonite

Această cruciadă a morții infinite?

Parcă se-aude naiul unei cîntări străvechi,

Parcă se-aud cocorii cum pleacă în perechi.

Amin! Se-nchină mama cînd nimeni nu aude,

Amin! Se-nchină-ateii desființați de rude,

Un cor funebru,-odată privit cu-nstrăinare,

O rapsodie care încet-încet dispare.

De după gratii false fanarioții urlă

Venirea pe pămînt a dracului din turlă,

Aproape că-i aud și eu, cînd stau de veghe

La căpătîiul morții, – mireasă de o leghe – ,

Dar nu avem putere și nu avem știință,

O lume-ndepărtată, fantomă și căință;

Așa că ne-ndreptăm spre nimeni, fără frați,

Traseul fără linii, un loc de condamnați.

Cîți oare vor mai scrie mai mult decît s-a scris

Și oare cîți vor spune despre ce-i interzis?

O lege a naturii, potrivnică și rece,

Căzută în dizgrații. Ce naiba se petrece?

Cît vor munci călăii cu lama de secure

S-adune-n snopuri-snopuri ce-a fost cîndva pădure?

Nu mă priviți cu milă. Mai bine nu uitați,

Aceasta e povestea celor abandonați.

Să stingem totuși luna, oricum e veșnic noapte

Și dacă tot o stingem, s-o facem ca la carte.

Apoi să-mpăturim de tot umanitatea,

Cînd nimeni nu dorește să-i țină astăzi partea.

Gata, am calculat, se moare-oricînd, oriunde,

Și dacă mai trăiești, mai bine te-ai ascunde,

Chiar dac-aveți răspuns la orice întrebare,

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare.

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare,

Aceasta e povestea celor abandonați,

Traseul fără linii, un loc de condamnați,

O rapsodie care încet-încet dispare.

Să fie oare timpul din timp să încuiați?

Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Acum cînd numai toamnă semnez în calendare,

Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.

30 octombrie – 7 decembrie 2018, Constanța

Simţurile stau de pază

Simţurile stau de pază,

Ca ciulinii într-o vază;

Poposesc pe mine, trează,

Şi pe tine te visează.

Ca ciulinii într-o vază,

Te transformi din vis în groază,

Îmi ţii capul către-amiază,

Iar spinii ce delirează

Poposesc pe mine, trează,

Dungi de cretă-mi desenează,

Peste ochii ce-nnoptează

Când suntem în anafază.

Şi pe tine te visează,
Poposesc pe mine, trează,
Ca ciulinii într-o vază,
Simţuri care stau de pază.

8 mai 2016 – 1 martie 2017, Constanţa

Tânjirile lui Petrarca

Nu e rău nu e nici bine,

Gândul rău din nou îmi vine,

Ba din faţă, ba din spate,

Gândul bun, din toţi şi toate.

Între două perne moi,

Stau iubirile în roi;

Stau şi eu, întinsă lemn –,

Aşteptarea lasă semn.

Gândul rău din nou îmi vine,

Despre mine, despre tine;

Întrebări fără răspuns

Atârnă de ce-am ascuns

Printre pagini gălbejite

Şi coperţi cam prăfuite,

Ale toamnelor târzii,

Când speram că o să vii.

Ba din faţă, ba din spate,

Dracul pe umăr mă bate,

Nu mă-ntreabă nici de viaţă,

Nici de moartea minţii-n ceaţă,

Care lasă-nflorituri,

Peste un cavou de guri,

Ce vorbeau ca la-nceput.

Acum cine este mut?

Gândul bun, din toţi şi toate,

Ar rodi, dar nu se poate;

Sunt stafiile de ieri,

Care cresc în flori de meri,

Sunt stafiile de azi,

Care cresc în ram de brazi,

Sunt stafiile de mâine,

Care cresc în grâu şi pâine.

Între două perne moi,

Două mâini stau în altoi;

Când răspunsul şi-ntrebarea

Ne mai netezesc cărarea,

Lasă drumul să cotească,

Înspre ceruri să ne crească;

Aş putea privi de sus.

Acum ce mai e de spus?

Stau iubirile în roi,

Numărând din doi în doi:

Patru farmece cu jar,

Şase îngeri vin în dar,

Opt canoane despre zei,

Zece legi de farisei,

Ce pe noi ne-au lăudat,

Pentru măşti de bal mascat.

Stau şi eu întinsă lemn,

Cum stau crucile, solemn,

Pe vârfuri de munţi pitici;

Tu pe vârfuri mă ridici,

Să ating doar poala vremii,

Care îşi arogă premii,

Pentru moartea tuturor,

Pentru viaţa vieţilor.

Aşteptarea lasă semn,

Dar urmez al tău îndemn:

Mă ridic din ce nu sunt

Şi din gândul meu mărunt,

Rup cuvântul fermecat,

Care-n taină ne-a legat;

Suntem amândoi ecou,

Eu, cu sinele meu nou.

Aşteptarea lasă semn.

Stau şi eu întinsă lemn;

Stau iubirile în roi,

Între două perne moi.

Gândul bun, din toţi şi toate –,

Ba din faţă, ba din spate.

Gândul rău din nou îmi vine;

Nu e rău, nu e nici bine.

12 iulie 2016, Constanţa

Vechime

Timpu’-nvârte-n carusel

Peruzele în duel;

Noaptea nopţilor prelinge

O lumină, ce mă stinge.

Scriu cu alb din călimară

Cât îţi sunt eu de amară;

Din creion şi rumeguş,

Te împing pe repeguş.

Patul stă ca o peluză

Şi, cu perna la ecluză,

Îşi primeşte-n aşternut

Raza lunii, cât un cnut.

„Suflete, faci pantomimă?

Nu ştiai că e o crimă

Să te spânzuri de gâtlej,

Colăcindu-te în vrej?”

Peruzele în duel

Pe sub pleoape stau cercel,

Eu, cu vocea prea bolândă,

Stau, secundă de secundă.

Noaptea nopţilor prelinge

Pe prichiciul ce învinge

Câte-o ramură de brad.

Stele curg şi stele cad.

O lumină ce mă stinge

Se hlizeşte şi m-atinge,

Mă trimite în iatac,

Pentru un taifas c-un drac.

Scriu cu alb din călimară

Cum pe mine mă omoară

Drumurile-n depărtări,

Cu tălpi fără încălţări.

„Cât îţi sunt eu de amară

Tu să vii la mine, iară,

Să ne spovedim în taină,

Nimănui şi fără haină.”

Din creion şi rumeguş,

Trag o linie-arcuş;

De la pat până la prag,

Lunecă visul meu drag.

Te împing pe repeguş –

Tu te plângi că e urcuş.

„Suflete, mai e puţin

Şi ajungem la venin...”

Patul stă ca o peluză,

Luna se muşcă de buză;

Prin pereţi, se ţin de mână

Umbrele de-o săptămână.

Şi cu perna la ecluză,

Dăinuiesc aşa, confuză,

Şi mă-ntreb, şi nu mă-ntreb

Când ai devenit pohreb.

Îşi primeşte-n aşternut

Graiul cucuvelei, mut,

Sufletul, care nu tace

Şi în piept, morman, îmi zace.

Raza lunii, cât un cnut,

Bate-n dorul necusut

Şi se-ncumetă pervazul

Să-mi primească tot necazul.

„Suflete, faci pantomimă?

Nu-nţelegi nici o centimă!

Suflete, să stai afară,

Cu alai şi cu fanfară!

Nu ştiai că este-o crimă

Să te uiţi cum îmi sublimă

Şi corvoada, şi dorinţa,

Şi pacea, şi suferinţa?

Să te spânzuri de gâtlej

Şi să nu îmi dai prilej

Să-ţi usuc săgetătura

Şi să-ţi vitregesc statura!”

Colăcindu-te în vrej,

Gândurile-mi faci vârtej;

Mi le bag într-un sertar,

Să devină clopotar.

„Colăcindu-te în vrej,

Să te spânzuri de gâtlej...

Nu ştiai că este-o crimă?

Suflete, faci pantomimă?”

Raza lunii, cât un cnut,

Se primeşte-n aşternut

Şi cu perna la ecluză,

Patul stă ca o peluză.

Te împing pe repeguş,

Din creion şi rumeguş;

Cât îţi sunt eu de amară,

Scriu cu alb din călimară.

O lumină, ce mă stinge,

Noaptea nopţilor prelinge;

Peruzele, în duel,

Timpu’-nvârt în carusel.

23 mai 2016, Constanţa