Privesc îngândurată masa goală,
Mă tulbură că eşti în nefiinţă,
Simt inima că suferă de-o boală
De renunţare, fără de dorinţă.
E neagră călimara, poate ştii,
De gândurile care mă ucid;
Întoarce-te, te rog, printre cei vii,
Revino-n peisajul translucid,
Să faci lumină într-un întuneric,
Ce pare că umbreşte abitir,
Revino, chiar şi de ar fi himeric,
Aici este realul cimitir...
Că-n fiecare zi, încet, mai moare,
Câte o literă, câte-un cuvânt
Şi fiecare zi parcă mă doare
Tăcerea ta, cu tine în mormânt;
Privesc înlăcrimată reportaje
Despre credinţele-ţi acum stafii,
Şi văd cum diletanţii fac partaje;
Întoarce-te, te rog, printre cei vii!
Nu ştiu dacă acolo sus e vară,
Nu ştiu dacă există Dumnezeu,
Dar ştiu cum e să fii orfan de ţară,
Tu ai iubit valorile! Şi eu...
E prea târziu acum ca să mai sper
Că voi putea să fiu, ca tu să fii
Un nepătruns de elocvent reper,
Întoarce-te, te rog, printre cei vii!
Au fost câţiva, trăind, contemporani
Cu pumnul tău de sticlă, aburind,
Dar moartea i-a scutit de câţiva ani,
Lăsându-i ca pe tine,-aşa, murind...
Iar mama şi cu tata şi-amintesc
De recitalurile-ncendiare,
Spunându-mi că şi ei, totuşi, iubesc
Cum le puneai speranţe-n buzunare.
Cred că sunt blestemată fără vină
Că m-am născut în anul de final
Al flăcării, ce n-o să mai revină
În spaţiul nostru artificial.
Privesc îngândurată masa goală,
Mă tulbură că n-ai să poţi să fii
Pentru copiii mei un zid de şcoală;
Întoarce-te, te rog, printre cei vii!
No comments:
Post a Comment