Mă simt ca un ciocan pe lâng-o nicovală;
Aş spune despre tine şi poate despre mine,
Aş spune despre ridul şi faţa mamei, pală,
Dar nu aş spune, poate, din politeţuri fine.
Toţi mă privesc, se miră de salba de la gât,
Pe care-aşez cu grijă vreo două-trei idei –
O simt cum mă sugrumă, – cuvântul cel mai brut
Se-nnoadă ca un şarpe, ucis de toate trei.
Ideea sublimării mă lasă-atât de rece,
Ca iernile în care mutam soarele-n pod;
Spuneţi-mi voi, vă rog, ce naiba se petrece,
Sub ce regulamente rescrieţi acest cod?
Ideea de iubire mai poate, doar, salva
Un muritor de rând, un mesager de bine;
Spuneţi-mi voi, vă rog, mai este cineva
Să-şi scape al său suflet din mâinile prea pline?
Ideea de-absolut se zbate în oglindă,
Când rareori mai trecem, privind cu ochi străin;
Spuneţi-mi voi, vă rog, cine să mai cuprindă
Cu două mâini, nu una, pe cei care revin?
Pierduţi sunt toţi, se pare, în cronici aruncate
Pe sub patul de veghe al lumii muribunde;
Spuneţi-mi voi, vă rog, spuneţi-mi, se mai poate
Să cred în stihul meu şi-al mâinii tremurânde?
Mă simt ca un ciocan pe lâng-o nicovală;
Aş spune despre tine, aş spune despre toţi,
Însă tu stai pe colţ, la masa ta ovală,
Crezând că-s toţi, pesemne, credibili idioţi.
No comments:
Post a Comment