Umbra unui clopot

La umbra unui clopot vechi

Încă mai creşte iarbă gri,

Cu mărăcini, perechi-perechi,

Jilavi de ploi prea străvezii.

Se-aude susurul discret

De ape limpezi din izvor,

Chemând toţi cerbii-n menuet

Să se adape-ncetişor.

La umbra unui clopt vechi

Stă poarta naltă, ca din lut,

Şoptind iubirii în urechi

De colbul mut, de colbul mut...

Cu mâini croite-n filigran,

Ce stau împreunate-n rugi – ,

O pavăză iubirii-n van,

Ţin moartea vie, ca pe drugi.

„Deschide-mi ochii mei cei orbi,

Să ardă noaptea, ca făclii,

Din buze strânse să-mi absorbi

Sărutul întru veşnicii!”

O uşă larg i s-a deschis

Spre un consiliu deranjat

De arta care a conchis

Bustul lui Davila, sculptat.

„Nu-mi trebuie nici bani, nu cer

Tributul minţii, găunos,

Plătesc bilet pe drum de fier,

Răbdând, mergând numai pe jos.

Din dalta mea, însingurat,

Cioplesc iubirii un cavou;

Să mă iertaţi, nu sunt argat!

Scrieţi-mă voi pe lintou.”

Şi văile se liniştesc

Pe drumul său spre sat gorjan,

Mâinile maicii sale-l cresc

Ca-ntotdeauna, an de an.

Se naşte poarta porţilor,

Arc de triumf răzbind de uşi,

Zdrobind creştetul morţilor

Cu pumnul său, murind, Brăncuşi.

6 iulie 2016, Constanţa

În memoria lui Constantin Brâncuşi (n. 19 februarie 1876, Hobiţa, Gorj – d. 16 martie 1957, Paris) – omagiu adus celui care a ridicat Poarta Sărutului la Târgu Jiu.

"Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viaţă, în viaţa reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi." (Mircea Eliade)