Eu nici cu mine însămi nu mă mai înţeleg;
Se poate să devin o parte din întreg.
Mi-e teamă de livada în care creşte pomu’
Cu ramura plecată, până pe vârful Omu.
Mi-e teamă de câmpia atât de colosală,
Pe care calcă talpa unei femei-vestală,
Mi-e teamă de pârâul ce curge între noi,
Când un copac ciopleşte o plută pentru doi.
Mi-e teamă de podişul pe care, într-un bolţ,
Atârnă o petală din florile de colţ,
Mi-e teamă şi de mine, mi-e teamă şi de luncă,
Mi-e teamă că la tine pe tâmpla ta m-aruncă.
Ai mii şi mii de flori pe coate şi genunchi
Şi-n fiecare an mai creşte un mănunchi,
Am mii şi mii de frunze, petale şi tulpini
Şi alte mii de vreascuri şi tot atâţia spini.
Eu nici cu mine însămi nu mă mai înţeleg –
Femeia de câmpie, bărbatul sacrileg
Se ţin de-ncheieturi şi nimeni nu-i ajută,
Când limita-i împinge, în noapte, pe o plută.
No comments:
Post a Comment