Fragment 1

M-am născut într-o familie mică. Mică, dar zgomotoasă. Trăiam într-o cocioabă de lemn. Eram aproape săraci. Dar asta nu mă întrista foarte tare. Am învăţat să caut tot ce este frumos, dar şi tot ce este urât. Ştiam că echilibrul vieţii este acolo unde binele şi răul îşi dau mâna. 

Într-o zi, o nenorocire ne-a spulberat căscioara. Mi-am adunat toate cele câte aveam (nu multe) şi, cu ochii închişi, am pornit la drum. Astăzi nu mă mai întreb de ce am ales acea potecă. Sunt oarecum norocoasă. După 20 de ani au făcut-o autostradă. Şi cum mergeam tot înainte, în faţă mi s-a deschis un deşert, mai mare ca orice alt deşert gândit vreodată de natură. Doar aşa mi se părea, nu l-am măsurat niciodată. Până-ntr-o zi...

Era diferit, totul era în alt fel de cum ştiam că ar putea fi. De-o parte şi de alta, copaci de carton. Nisipul sfărâmicios şi transparent se aduna la loc, din urmele pe care le lăsam. Din şapte-n şapte metri, câte-un pâlc de margarete de plastic stâlcit de la căldură. Ici-colo, câte-un cocostârc alb, înalt până la stâlpii de telegraf. „Despre ce îşi povestesc oamenii aici, de au nevoie de aşa ceva?”, mi-am spus în gând. Aerul avea un gust amar, cam tot atât de amar pe cât era şi vinul pe care, câteodată, mi-l dădea preotul satului în semn de împărtăşanie. Mi-am amintit de Dumnezeu, dar mi-a trecut repede. Cineva m-a bătut pe umăr.

- Unde este prima gară?

Am ridicat din umeri, semn că habar n-am şi un zgomot m-a făcut să mă uit în sus. Două avioane dădeau din aripi. I-am arătat necunoscutului cu degetul arătător direcţia primului aeroport.

- Tot acolo mergeţi? 

- Cred că da. Eu merg înainte, nu ştiu unde ajung. Ce motiv aş avea să mă întorc, când tot ceea ce ştiu deja este tot ceea ce am străbătut? 

- Arde soarele, arde, spuse necunoscutul cu voce gravă. 

- De ce să ardă? Negreala lui face bine. Zâmbesc, dar nu vede, ochii mei erau ţintuiţi la numărătoarea paşilor. Paisprezece, cincisprezece...

S-a uitat numaidecât înspre soare şi a ţipat. Aproape orbise. „Crede şi nu cerceta”, mormăi eu. 

- Cu mine vorbiţi?

- Cu toţi... mormăi eu şi mai înfundat. Străinul se tot freca la ochi de la puterea orbitoare a soarelui. Eu i-am zis că-i negru, nu i-am spus să se uite. 

Pe dunga nelămurită a orizontului creşteau câteva piscuri de munţi pitici. Se-apropiau, se-ndepărtau, după cum era căldura. M-am retras la umbra unui nor imaginar şi m-am aşezat, mi-am scos sandalele frumuşel, le-am pus alături, am scos o rămurică oarecare din nisip şi am început să-mi scriu numele. 

- Cum te numeşti?, întrebă străinul. Nici nu a terminat bine de zis, că o pală de vânt a făcut una cu nisipul tot ce am scris. Ridic o sprânceană, zâmbesc şi scriu iar. Ca-si-o... Şi vântul iar amesteca numele cu nisipul. „Măi, mamă, ce ţi-o fi trebuit să pui nume lungi copiilor tăi?”. 

- Nici eu nu mai ştiu. După cum văd, până şi asta e relativ.

- Şi totuşi, aţi spus că soarele e negru. 

- Am zis că negreala lui face bine. 

- Cum aşa? 

- Uite-aşa. Pe mine nu m-a orbit niciodată.

Străinul părea tulburat. A vrut să mai privească o dată soarele, dar tocmai ce-şi arse ochii de la el. A plecat, m-a lăsat în urmă. Îl priveam liniştită, de la umbra norului imaginar, cum se depărta cu repeziciunea unui leş târât de corbi. Pentru el, soarele n-a fost niciodată negru, deşi nu l-a mai privit niciodată.

20 aprilie 2017, Constanța