Fragment 6

- Nu ne place ploaia!

- De ce?!

- Nu ştim!
- Şi-atunci?

- Şi-acum!

Eram sigură că până la botezul copilului vecinilor, apele se vor linişti, cristelniţa va fi şi ea curăţată de formol şi, aşa, vom avea timp să spargem sub umbrele două ouă şi, de la arşiţă, să le pârjolim pe o parte şi pe alta, până răsare soarele.

- Cine e mă ăla?

- Dacă ştiam cine e, îl întrebam cum îl cheamă. Aşa, ce rost are?

- Da, ai dreptate. Şi noi continuam să întoarcem ţepuşa pe ambele părţi, până ouăle începeau să sfârâie. Şi ne îmbăta mirosul acela de ou crud, bolnăvicios, aburind. Jucam coci cu sticlele de votcă, iar din ziare ne făceam coifuri şi aveam grijă ca de fiecare dată informaţia cea mai greşită să stea în dreptul frunţii. Acolo era ochiul minţii. Acolo e şi acum, dar atunci era mai important, era mai vizibil şi nu prea ne păsa de asta.

Deşertul se încurca în ciulini şi, copii fiind, ne aruncam pe burtă după ei, să-i prindem cu două degete şi să-i agăţăm de umbrele. Mama mereu îmi spunea: „bărbatul nu trebuie să ştie decât de la mijloc în jos”, aşa că îi învăţam şi eu acelaşi lucru. Eram o fire răzbunătoare. Aşa sunt şi acum. Toate învăţăturile care nu mi-au folosit niciodată erau date mai departe sărmanilor, în semn de recunoştinţă pentru nimic altceva decât pentru tot ceea ce eu credeam că ar putea fi aproape sau măcar puţin aproape de ceea ce aş fi putut păţi dacă nu se întâmpla asta.

- Uite, a murit un fluture...
- Lasă-l, nu-l deranja. Stau cu ochii pe noi. Ne va lua ameţeala.
- Mi-e frig...
- Începi? Ne suflam în palme pe rând, pentru a nu trezi suspiciuni de egocentrism neverificabil. Şi, cu timpul, ne obişnuiam cu înăuntrul fiecăruia, până amorţeam şi se întuneca.

Există momentul acela când te-aşezi în genunchi, deschizi prohapul nopţii şi guşti moartea.