Fragment 4

Îmi vine cheful să scriu la fel cum îmi vine cheful de sex. Instant. Mai sorb o gură de cafea, mai trag un fum anost şi începe dracu să scrie înaintea mea. Cum îi sunt o rudă destul de apropiată, îmi permit să-i pun un picior pe gât, să-i smulg un ochi, să i-l bag între dinți şi să-l pun să numere până la 20 virgulă 47, din 3 în 3. Şi invers. Ca la şcoală. Pe noi, la şcoală, ne punea să căutăm acele împerecheate ȋntr-un car cu nutreţ, de exemplu stăteam de veghe în lanul cu nutreț şi căutam bolduri, ace, pioneze, ce se găsea. Dar ce nu se găsea? Ce nu se găsea, nu adunam. În rest, tot puneam frumușel în cutia neagră cu cretă albă şi, unu câte doi, mergeam de mânuță sau nu până la catedră, așteptam start-ul şi începeam să detonăm bombițe de fum. În a șaptea mi-am spart capul, acum mă dau singură cu capul de perete şi nu reușesc să strâng atâția oameni în jurul meu cum s-au strâns atunci. Ca la bâlci. Bâlciul meu şi al colegilor, că pentru mama era infern. Cu asta am o problemă. Dacă n-ai fost în iad, nu ai capacităţi ezoterice să faci comparaţii neezoterice cu locuri neştiute prin sintagme aproape ştiute. Mă plictisește întâmplarea. Este foarte veche şi stupidă. Vine ambulanţa, mă coase pe viu şi merg la şcoală cam de-a doua zi. Sau a treia. Eu număram greşit. Şi acum număr greşit. Dar cine mai ține evidența?

Pare-se că azi am împlinit 32 de ani de convieţuire cu mama natură. Ne iubim tacit şi necondiţionat. De câteva ori, ne-am terfelit una pe alta. Şi are mereu grijă să fim ȋntr-un periplu echitabil. Acum, în timp ce fumez, ştiu sigur că mai am ceva de scris. Era ceva important. Uit repede. Cred că azi am spus de vreo patru ori că uit repede. De două ori mie şi de două ori celor două persoane cu care am vorbit despre Iisus şi ce mai face. Chiar aşa, ce mai face? Ce mai are de făcut? Un amic de-al meu se pricepe destul de bine să scrie despre el. Eu doar citesc. Suntem certaţi de ceva vreme. Cam tot atâta cât a trecut de la ultima bombă nucleară. Tâmpiții dracului, vine iarna nucleară şi voi încă plantați panseluțe cu nămol.

De un lucru sigur îmi aduc aminte. Niște patrupede erau închise ȋntr-un coteț de găini. Găinile lipseau. Şi la numărătoare, şi la desnumărătoare. De câte ori treceau stăpânii lor pe-acolo, astea mârâiau lent, a angoasă, se urcau pe grilaj cu labele din faţă şi lingeau barele de spurcăciuni. Le-au neutralizat cu fosfor, că aveau de unde. Unul făcea negoţ la nimereală cu pelerinii care se duceau la Ierusalim să ia lumina de la lumânare, pentru lumânare. Şi de câte ori se stingea, scuipau de trei ori în sân şi o dată pe fitil. Una se aprindea, altele nu. Cel mai important este că toţi aveau lumină, doar unii, mai bogați, aprindeau întuneric pe spatele copiilor boccii, care cerșeau în gară capete de aţă. Croitoresele putrezeau prin fabrici. Pe-alea nu le aprindea nimeni, nici nu le cerşea nimeni. Erau aşa, dospite din mătrăgună şi crescute ȋntr-un feminism timpuriu.

Patrupedele, însemnate în fiecare ochi, se adunau noaptea în jurul mijlocului cotețului şi scurmau cu ghearele după râme. Aia care se zbătea mai puţin era veche de numai o săptămână, cea care se scurgea sacadat era bună de luat la-ntrebări.

- Ia zi, câți au fost azi-noapte?

- Numai doi.

- Şi ce-aveau în mână?

- Sticle.

- Cu ce?

- Cu vin.

- De care vin?

- Bun.

- Pâine aveau?

- Aveau.

- De care pâine?

- Bună.

- Şi ţi-au dat şi ție?

- Nu.

- Ai cerut?

- Nu.

- O să ceri?

- Nu.

- Bravo, așa, așa...

Şi aşa făceau cu toate. Unele se speriau şi pe alea le făceau săpun. Se spălau pe dinți, apoi rupeau în două o frunză, îi luau vinișoara şi se scobeau cu ea.

22 aprilie 2017, Constanța