Fragment 10

Aceeaşi problemă a creaţiei. Un filosof se chinuie să rămână serios. În ceea ce mă priveşte, am aproape o singură întrebare, dar mereu apar altele.

Cum vă simţiţi acum, că aţi devenit celebru?

Mai sărac.

Care este momentul exact când v-aţi hotărât să scrieţi?

Exact înainte să îmi dau seama că aveam altceva mai bun de făcut.

Despre ce scrieţi?

Filosofie.

Unii au spus că n-ar fi tocmai filosofie.

Să demonstreze.

Şi despre ce-aţi fi vrut să scrieţi?

Filosofie.

De unde ştiţi?

Nu ştiu. Tocmai asta e filosofia.

Cine sunt personajele din carte?

Nu ştiu, nu le-am dat nume.

Şi-atunci cum ştiţi să scrieţi despre ele?

Filosofie.

Ce anume v-a inspirat?

Nici asta nu aş şti să spun...

Lăsaţi-mă să ghicesc: filosofie?

Nu. Pur şi simplu nu ştiu de unde vine inspiraţia.

Există o pregătire anume înainte să vă apucaţi de scris?

Da. Aşa cum este şi pentru moarte. Ştii că se va întâmpla, dar nu ştii când. Şi trăieşti cu luciditatea asta până la sfârşit.

Vă este teamă de moarte?

Nu. Cred că nu. Şi totuşi, îmi este.

Credeţi în Dumnezeu?

Ok, asta e o întrebare proastă.

Reformulez... Aveţi credinţă?

Mai multe.

...

Ah, trebuie să le şi zic? Nu ştiu, ştiu că le am.

Dar în diavol credeţi?

Altă întrebare proastă. Cine vă face întrebările pentru interviu?

Sunt standard.

Sunt proaste. Ceva din capul dvs nu ştiţi să întrebaţi?

De ce aţi acceptat să daţi acest interviu?

Este retoric, sper.

Nu, chiar aş dori să ştiu...

Mai bine mă întrebaţi care este momentul exact în care m-am hotărât să dau acest interviu.

Mă jucam cu pixul într-o scrumieră şi desenam inimioare. Apoi le-am aruncat la gunoi. Mi-a mulţumit, a plecat, n-am mai văzut-o de-atunci. Am apucat scrumiera, m-am dus ţintă la oglindă şi am făcut-o ţăndări. Am zâmbit. Cam asta e realitatea.