Fragment 14

Bătăi în ușă.

-         Cine-i?

-         Noi.

-         Care noi? „Parcă n-avem și vechi”, îmi zic eu.

Deschid ușa. Mai mari, mai mici.

-         Cine sunteți voi?

-         Toată lumea.

-         Cum adică „toată lumea”?

-         Păi așa ni s-a spus, că noi reprezentăm pe toată lumea.

-         Și ce vreți?

-         Să locuim aici.

-         La mine-n casă?... Păi n-am curat...

-         Nu-i problemă, facem noi!

Și dau să intre.

-         Stați! Nu puteți intra!

-         Păi ce-are?

-         Nu e pragul curat. Nu se cade...

-         Dar cum se cade?

Am ieșit pe scara blocului și i-am rugat să privească prin tunelul de scări, în jos.

-         Vedeți voi urmele-acelea de pe pereți? Ei bine, sunt aduse de moșii, chiar de strămoșii noștri, de pe vremea când cărau saci cu iarbă să umple saltelele noastre. Se face că era primăvara lui 1918...

Și cum le povesteam eu vrute și nevrute, aruncam pe rând pe câte unul, peste balustradă, prin tunelul scărilor. Până la ultimul.

După ce am terminat, am intrat în casă, am încuiat după dânșii, mi-am aprins o țigară și am reflectat: „Cum se cade...” Așa se cade.

11 decembrie 2018, Constanța