Fragment 11

Este ziua de după Ajun. Stau şi ei atârnaţi de oasele pământului. Au pregătit găinile pentru Ignat, au împodobit stratosfera cu fum toxic şi aşteaptă Ajunul. Cucuta din iederă au dat-o la o parte de la geamuri, au ponosit pervazurile cu leşie, au dat de mâncare râmelor, au curăţat ierburile de toate dalele şi, acum, patrupedele îşi ascut suliţa până o fac briceag.

De trei zile mă-nvârt în cerc. Am plantat un salcâm de piatră, să-mi ştiu locul. La umbra lui, o carte de fum se deschide la pagina zece. RĂU. Furnica sinucigaşă ia U-ul în spate şi dă ocol. Îl mută în faţa lui R.

Ce faci?

Te sâcâi. Eşti cam tristă.

Ah, nu... Mă uit la florile de muşeţel. Toate sunt numai una.

Ai o rană. Tânjeşti după lumină.

Puţină. Puţin. Ia taci...

Puţin?

Cât s-aud.

Cine vine?

Cred că trebuie să plecăm.

La al doilea fluierat, Restul Furnicilor s-a apucat de trunchi şi mi-a mutat salcâmul într-o gaură de şarpe. Era o dâră înaltă, zveltă, frumoasă. Un mijloc de măr fără cotor, zvelt, frumos.

Cine sunt cele trei dobitoace?

Sfânta Treime.

?!

Faci ochii mari şi proşti, la fel ca tine. Eşti o pereche de ochi mari şi proşti. Lumea a fost împărţită de la bun început în două. Numai timpul n-are sens invers. Nici măcar unic. Câteodată, nu are sens. Câteodată, nici noi nu avem. Apoi, totul devine brusc. Strict. Aproape formal. Îi chinuim pe ceilalţi să fie fericiţi.

Nu ştii ce vorbeşti!

Ba ştiu. Doar că nu ştiu ce spun. Nimeni nu ştie.

Salcâmul meu a dat în floare, până a sluţit-o. A rămas o petală albă, ca un înger mort. Habar n-am să plâng. Mâine-poimâine voi număra două albine. La graniţa dintre mâine şi poimâine. Azi, ca ieri, negreala soarelui strălucea în abanosul minţii. Cerul şi-a fracturat aorta într-un apus decent, aproape vizibil cu ochiul liber. Eu aveam unul întemniţat în tăcerea deşertului. Dunele se confundau unele pe altele, fără să ştie că eram acolo. Dumnezeu nu. M-am uitat pe spatele busolei. Scria Dumnezeu. Scriam şi eu. Până la urmă, luasem numele lui în deşert.