Din gura de leu, mai flămând, mă voi naşte
Eu, ca un pistil, care scurt va străpunge
Prin aerul rar, ce din drumuri mă paşte,
Umbra din urmă ştiind că m-ajunge.
Uşor, pe o frunză, m-aştern lângă tine;
Pământul şi cerul, de mâini ruginii,
Se ţin într-o boltă, iar bolta ne ţine
Departe de fulgii din ierni timpurii.
Iubeşte-mă până ce toamna mă pierde
Sub frunze uscate de tei şi castani,
Iubeşte-mă azi, când timpul e verde,
Iubeşte-mă-n ore, secunde sau ani.
Dar ceasul de seară se-opreşte – ne-opreşte – ;
Privindu-ne-n ochi şi privindu-ne fix,
Ne spunem zâmbind, nebuneşte, „iubeşte...”,
Apoi ne prelingem, vâslind de pe Styx.
No comments:
Post a Comment