Nu mă mai ridicaţi pe scări de măr,Cunoaşterea deplină îmi sucombă!
Aşa că voi, pe rând, ieşiţi în trombă
Din limba ce vă-njură în răspăr!
Nu vreau ca spadasinul arogant
Să-ncetinească vârful armei sale;
Când calul se sloboadă de zăbale,
Se-ncumetă spre sinele vacant.
Ce linişte! Ce zgomot? Ce trufii,
Să vă-nhăitaţi cu-atâtea haimanale!
Şi voi, şi ele – tot două parale,
Ce vor plăti demenţilor simbrii.
„Mai am un singur dor” Mihai îmi spune,
Cu mâna pe o inimă în lips,
Eu îl înştiinţez de-Apocalips,
Deşi mai grea e moartea ce-l răpune.
Poate că duşumeaua voastră tace
Când vă călcaţi pe-ascuns, nu e aşa?
Mai bine mă ascund sub duşumea,
Acolo unde Sophie încă zace.
No comments:
Post a Comment