Ce i-am poruncit lui Dumnezeu

Se jefuiesc stele pe cer

Ca-ntr-o ţiganiadă falsă

Şi din ciocanul meu de ger

Cioplesc icoana ta întoarsă.

Au adormit lalele negre

Pe o scriptură fără zei

Şi un diavol stă de veghe

La întâlniri cu farisei.

Păcatul meu, întins pe toţi,

Mă arde ca o moarte vie;

În tine sunt şi-ai să mă scoţi

Şi-apoi să mă redai tot mie!

Mi-e teamă că dintr-o aripă

O să ajung subit ateu,

Căci clipa nu mai este clipă

Cu mine şi cu Dumnezeu.

Mă-nclină univers marin

Pe o clepsidră de granit,

Mă-nclină univers alpin

Pe munţi cu piscuri de-afanit,

Ce se topesc în lava grea

A corpurilor mamifere,

Iar pleoapa lumii – pleoapa mea,

Sărută două emisfere,

Dar mă ascund într-un cocon,

Pentru o primăvară nouă,

Şi-mi pun şi ploile palton,

Să-mi fie, poate, mâine rouă.

Şi când te laşi, să mă striveşti

Până ating ce-i sub pământ,

Căci doar acolo mai trăieşti

Şi-acolo mori într-un cuvânt!

Tu, Dumnezeu, să-ngenunchezi!

Tu, Dumnezeu, să-mi spui pe nume!

Şi doar în mine să te-ncrezi,

Acum când sunt singur pe lume...

23 noiembrie 2016, Constanţa

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt

Între cer şi vechiul pământ,

Între linişte şi zbuciumare,

Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este

Între viaţă şi-o simplă poveste,

Între ochii deschişi ori închişi,

Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,

Pietate ori gând fără rost,

Folosinţă ori caz inutil,

Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi

Pentru încă o noapte şi-o zi

Către care, de mână cu mine,

Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit

Al iubirilor ce au pătimit,

Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,

Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,

Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!

Nu mă tem de războaie ori pace,

Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,

Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,

Nu mă tem nici de foc ori furtuni,

Nu mă tem de-adevăr ori minciuni.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,

Nici de vise ori praguri de noapte;

Între toate mă-ncumet să fiu

Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte

Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,

Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla

Cum ar fi să mă tem de ceva.

21 septembrie – 09 noiembrie 2016, Constanţa

(replică poeziei „Frică de frică” – Christian W. Schenk)

Lună nouă, lună nouă

Lună nouă, lună nouă,

Dă-mi motive şi când plouă

Să te scutur de podoabe,

Să fac mieilor cocioabe

Din sprâncenele de ceară,

Arcuite-n plină seară.

Către mine tinzi podeţe

Moleşite de blândeţe...

Lună plină, lună plină,

Să-mi sacrifici o virgină,

Care plânge-n umbra ei.

Du-o-n casele cu miei

Să se-aprindă lumânare,

Să mocnească-n desfrânare,

De la ultimul pătrar

Până piere pe altar.

Lună nouă, lună plină,

Nopţile n-au nicio vină!

Se aruncă peste mine

Cu tot cerul în buline...

Smulge-mă pană cu pană

Şi întinde-mi o capcană,

Care să mă-mbrace viu

Cu un sânge auriu,

După care poţi să mori

Şi să mă iveşti din zori.

Lună plină, lună nouă,

Să mă plângă toţi în rouă!

De la ultimul pătrar,

Să mă-ntindă pe altar

Noaptea care ţi-e stăpână,

Noaptea care mi-e bătrână.

Luna tace,

Luna vrea

Să mă tulbure ca ea.

Luna curge,

Luna-i sus

Şi eu tocmai la Apus.

8 noiembrie 2016, Constanţa

Ce-ai, Tanţo?

Ce-ai, Tanţo, de te uiţi la mine

Cu ochii ăştia zgomotoşi?

Sunt anii roşi

De-atât reproş

Şi-aşa îmi vine,

Când mi-e bine,

Să fug în tine!

Ce-ai, Tanţo, de te cerţi cu noi?

Cum care noi?

Noi amândoi!

Cu buzele-astea-mpleticite

Pe lujer sur,

Nici bun augur,

Nici trandafir,

Nici chilipir,

Cu genele-astea aurite

Să mă dai lumii înapoi!

Copacii goi

Stau la taifas.

Mai e un ceas

Şi fug în tine,

N-a mai rămas

Nimic din mine.

Ce-ai, Tanţo, ce-ai de împărţit?
Lasă copilul ghemuit,

Unde e cald!

Cum unde?-n noi!

Cum care noi?

Noi amândoi!

Degeaba mi l-ai perpelit.

Copilul ăsta iar ne creşte,

Nici Dumnezeu nu ne iubeşte

Aşa cum ne iubeşte el.

Şi-i blând,

Şi-i miel,

De lacrimi chel,

Şi ne zâmbeşte într-un fel

Cum Dumnezeu n-a mai zâmbit.

Ce-ai, Tanţo, de nu m-ai iubit?

Tanţa zăcea

Pe-un colţ de stea.

Păcat de ea.

7 noiembrie 2016, Constanţa

Degustare leită cu moartea burlescă

În labirintul raiului advers,

Ce cade peste mine ca o brumă,

Un ochi de-al tău mă-ntâmpină pervers

Şi-nlătură brutal orice cutumă.

Apleacă-mă peste prăpăstii vechi,

Pândeşte-mă cu buza coaptă, grea,

Şi degetele tale în perechi

Să-mi dezvelească sânul de cafea.

Pogoară peste mine duhul sfânt,

Al unei păcătoase Magdalene,

Şi-apoi să plămădească din pământ

Cireşe-ngenuncheate pe sub gene.

Veneţii se deschid pe coapse reci,

Gondolele în mine se opresc,

Păunii ţipă lung, iar dacă pleci

Măcar să mă ucizi la ceas burlesc.

7 noiembrie 2016, Constanţa

Sonet pentru mama

De ce n-au scris poeţii despre tine?

De ce Chopin nici azi nu te-a cântat?

Pe chipul tău atât de nuanţat

Văd timpul, care pare că se-abţine.

Peretele odăii s-a zvântat,

În lipsa mângâierilor puţine;

Tu, dragă mamă, nu-ntreba de mine,

Iubirea din iubiri m-a-nveşmântat!

Eu mă-ncălzesc la piept străin şi dulce,

Cu inima în basorelief;

Tu, dragă mamă, timpul să opreşti

Şi seara, lasă luna să se culce

Pe chipul tău – lumină şi sidef.

Să nu tresari când pleci, doar să zâmbeşti...

3 noiembrie 2016, Constanţa

Cât îl urâm pe Dumnezeu

cât îl urâm pe Dumnezeu

și cât am vrea ca din toți sfinții

să ne-ascuțim puternic dinții

când cerul peste noi e greu

cât am orbit în ochiul minții

și cât am tuns coama de leu

suflarea-n harpa lui Orfeu

a înghețat în noi părinții

voi înflori în flori de mac

de-i marmură unde e cald

dacă-n pământ îngrop și tac

fiii mai tineri de un veac

de în oceane ochii-mi scald

voi adormi în vârf de ac

1 noiembrie 2016, Constanța

Cât de frumoasă

Cât de frumoasă eşti, cumva, femeie,

Atunci când mă atingi ca o atee,

Cât de frumos îţi pică părul des

Pe umărul pe care l-ai ales!

Cât de înaltă pari de-aici, de jos,

De unde se dezleagă ce-i frumos,

De unde mă dezleg şi eu, femeie,

Când noaptea ne închide cu o cheie.

Şi cât de verde-i drumul către pat,

Şi cât de verde sunt şi dezlegat

De mâinile femeilor mârşave,

Premisa unor boli atât de grave.

Cât de frumoasă eşti cumva, mereu,

Atunci când te ating ca un ateu,

Cât de înaltă pare umbra ta

Pe umbra mea, închisă undeva.

22 octombrie 2016, Constanţa

La masă cu un heruvim

Ades privirea noi ferim

Şi când murim, şi când iubim.

Rămâne colbul scuturat,

Ca pe morminte-n ţintirim.

Deşi-nvăţăm, de mici copii,

În suflet, gingaş, să privim,

Cu fiecare pas călcat

Săpăm un şanţ, ce nu dorim

Să ţină, poate,-n matca sa,

Tot ce-am uitat cândva să fim.

Nu cred că timpul ştie calea

De-a ne întoarce, dar fugim

Înspre minutele în care

Dorim, iubim şi-apoi murim.

Pe Steaua Nordului jucăm

Busola-n care poposim

Şi într-un orizont de fum

Pe noi, apoi, ne regăsim,

Dar poate este prea târziu,

La masă cu un heruvim.

8 septembrie – 17 octombrie 2016, Constanţa

Gene de smoală

În crângul meu aspru de-atâtea sălcii

Se-aşază o lună pe marginea bărcii,

Iar lacul priveşte la mine cum tac

Şi plute de iarbă din mine desfac.

Când păsări de noapte îmi cântă difuz,

Cu ochii lor galbeni spre cerul ursuz,

Absorb luciul apei în ochiul deschis –

Un ochi care-mi ţine un soare închis.

Mă rabdă pădurea, mă rabdă şi cerbii,

Iar vântul mă-ntreabă de ce firul ierbii

Aşteaptă, o vreme, luna de seară;

Să uite, să plece, să nu mă mai ceară!

Pe cerul sălbatic copacii se zbat,

Din crengi şi din păsări îmi creşte un pat,

Pe care m-aşez cuminte, în tihnă,

Cu ochii mei galbeni pentru odihnă.

Apoi totul doarme. Oile rânduri

Se-adună în turmă – moină de gânduri –,

Cocorii se rup în stol de mărgele,

Iar stolul de noapte mă poartă cu ele.

Aici m-am născut, la prima rafală,

Din vântul câinesc, în râul de smoală,

Aici sunteţi voi şi cu voi am crescut,

Aici mă sfârşesc spre un nou început.

7 septembrie – 16 octombrie 2016, Constanţa

Fascinatia marii 2016

Când mirii se miră

Să ştii că atunci când tu vei pleca,

Fereastra ce dă în camera mea

Va sparge lumina-n fractali de argint

Şi-mi va fi dor, şi-am să plâng, şi-am să mint.

Să ştii că atunci când tu vei veni,

În noaptea din noapte-o s-adun zi cu zi

Şi poate puţin dintr-un bob de-amintiri

Şi cât mai puţin din zăpada de miri.

Cununia să fie aici, pe pământ,

Şi luna de miere în cerul tău sfânt,

Alaiul să poarte trena iubirii,

Aşa cum zăpada se-alintă cu mirii.

Mă uit azi la ceasul ce-şi bate tic-tacul

Din clipă în clipă, cum tremură acul;

Aştept pe un scaun din lemn de arţar

Să gust depărtarea, cu tot cu amar.

În nodul din gât se prinde speranţa.

Tresar, mă ridic, se zguduie clanţa,

Privirea-mi întorc, tăcută, spre uşă:

E moartea, zâmbind, iar eu – o păpuşă.

18 august - 10 octombrie 2016, Constanţa

Rondel sărac

Şi plouă, plouă, plouă,

Pentru câmpia nouă,

Ce-mi creşte în odaie,

De rouă şi de ploaie.

Cu mâinile-amândouă,

Vă dau din rouă vouă;

O stea din două-n două

Se-aprinde în văpaie

Şi plouă, plouă, plouă,

Pentru câmpia nouă.

Cu mâinile-amândouă,

Aprind stele-n odaie,

Pe ceasul meu de paie,
Ce-arată ora nouă;

Şi plouă, plouă, plouă...

5 septembrie - 9 octombrie 2016, Constanţa