Primul Om

Mi s-a destăinuit aseară Primul Om,

Care-a atins pământul din planare,

În zborul său prin vârfuri reci de pom

Şi-a destrămat subit orice-ntrebare.

Şi se făcea din oră ora lungă

A ultimului ceas fără pendul,

Spre minutarul meu dorea s-ajungă,

Dar în oglinda mea simţi-un recul;

Probabil se-ndrepta spre ţărmul tulbur

Al mărilor sinistre de azot,

Probabil dezbrăca de orice murmur

Orice răspuns ce l-aş fi dat. Nu pot

Să-ntorc din zborul lui pe omul care

S-a prăpădit pe drumuri, care duc

La marginea uitării, când vapoare

Se răstignesc pe colţ de cer uituc.

Dacă se-mparte infinitul în trei acte,

Atunci mă-mpart şi eu într-un binom

Şi fiece binom dacă se-mparte,

Mă voi destăinui şi eu Primului Om.

16 septembrie- 26 noiembrie 2016, Constanţa

Ce i-am poruncit lui Dumnezeu

Se jefuiesc stele pe cer

Ca-ntr-o ţiganiadă falsă

Şi din ciocanul meu de ger

Cioplesc icoana ta întoarsă.

Au adormit lalele negre

Pe o scriptură fără zei

Şi un diavol stă de veghe

La întâlniri cu farisei.

Păcatul meu, întins pe toţi,

Mă arde ca o moarte vie;

În tine sunt şi-ai să mă scoţi

Şi-apoi să mă redai tot mie!

Mi-e teamă că dintr-o aripă

O să ajung subit ateu,

Căci clipa nu mai este clipă

Cu mine şi cu Dumnezeu.

Mă-nclină univers marin

Pe o clepsidră de granit,

Mă-nclină univers alpin

Pe munţi cu piscuri de-afanit,

Ce se topesc în lava grea

A corpurilor mamifere,

Iar pleoapa lumii – pleoapa mea,

Sărută două emisfere,

Dar mă ascund într-un cocon,

Pentru o primăvară nouă,

Şi-mi pun şi ploile palton,

Să-mi fie, poate, mâine rouă.

Şi când te laşi, să mă striveşti

Până ating ce-i sub pământ,

Căci doar acolo mai trăieşti

Şi-acolo mori într-un cuvânt!

Tu, Dumnezeu, să-ngenunchezi!

Tu, Dumnezeu, să-mi spui pe nume!

Şi doar în mine să te-ncrezi,

Acum când sunt singur pe lume...

23 noiembrie 2016, Constanţa

Echilibru-n piruetă

Nu mă tem de ceea ce sunt

Între cer şi vechiul pământ,

Între linişte şi zbuciumare,

Între zâmbet şi-adâncă-ntristare.

Nu mă tem de ceea ce este

Între viaţă şi-o simplă poveste,

Între ochii deschişi ori închişi,

Între cei amintiţi ori nezişi.

Nu mă tem de ceea ce-a fost,

Pietate ori gând fără rost,

Folosinţă ori caz inutil,

Afirmare ori demnul exil.

Nu mă tem nici de ceea ce-ar fi

Pentru încă o noapte şi-o zi

Către care, de mână cu mine,

Tot ce am şi ce sunt, iată, vine!

Nu mă tem de firescul sfârşit

Al iubirilor ce au pătimit,

Nu mă tem de-ntrebări şi răspuns,

Chiar de-n mine, subit, m-am ascuns.

Nu mă tem, nu mă tem, nu mă tem,

Chiar de-ar fi rugăciuni ori blestem!

Nu mă tem de războaie ori pace,

Nici de cel care urlă ori tace.

Nu mă tem nici de proşti ori deştepţi,

Nici de cei care-s strâmbi ori prea drepţi,

Nu mă tem nici de foc ori furtuni,

Nu mă tem de-adevăr ori minciuni.

Nu mă tem de iluzii ori fapte,

Nici de vise ori praguri de noapte;

Între toate mă-ncumet să fiu

Omul drept, omul sincer şi viu.

Nu mă tem nici de timpul ce-mparte

Câte-o oră-ntre viaţă şi moarte,

Dar mă tem că-ntr-o zi voi afla

Cum ar fi să mă tem de ceva.

21 septembrie – 09 noiembrie 2016, Constanţa

(replică poeziei „Frică de frică” – Christian W. Schenk)

Lună nouă, lună nouă

Lună nouă, lună nouă,

Dă-mi motive şi când plouă

Să te scutur de podoabe,

Să fac mieilor cocioabe

Din sprâncenele de ceară,

Arcuite-n plină seară.

Către mine tinzi podeţe

Moleşite de blândeţe...

Lună plină, lună plină,

Să-mi sacrifici o virgină,

Care plânge-n umbra ei.

Du-o-n casele cu miei

Să se-aprindă lumânare,

Să mocnească-n desfrânare,

De la ultimul pătrar

Până piere pe altar.

Lună nouă, lună plină,

Nopţile n-au nicio vină!

Se aruncă peste mine

Cu tot cerul în buline...

Smulge-mă pană cu pană

Şi întinde-mi o capcană,

Care să mă-mbrace viu

Cu un sânge auriu,

După care poţi să mori

Şi să mă iveşti din zori.

Lună plină, lună nouă,

Să mă plângă toţi în rouă!

De la ultimul pătrar,

Să mă-ntindă pe altar

Noaptea care ţi-e stăpână,

Noaptea care mi-e bătrână.

Luna tace,

Luna vrea

Să mă tulbure ca ea.

Luna curge,

Luna-i sus

Şi eu tocmai la Apus.

8 noiembrie 2016, Constanţa

Ce-ai, Tanţo?

Ce-ai, Tanţo, de te uiţi la mine

Cu ochii ăştia zgomotoşi?

Sunt anii roşi

De-atât reproş

Şi-aşa îmi vine,

Când mi-e bine,

Să fug în tine!

Ce-ai, Tanţo, de te cerţi cu noi?

Cum care noi?

Noi amândoi!

Cu buzele-astea-mpleticite

Pe lujer sur,

Nici bun augur,

Nici trandafir,

Nici chilipir,

Cu genele-astea aurite

Să mă dai lumii înapoi!

Copacii goi

Stau la taifas.

Mai e un ceas

Şi fug în tine,

N-a mai rămas

Nimic din mine.

Ce-ai, Tanţo, ce-ai de împărţit?
Lasă copilul ghemuit,

Unde e cald!

Cum unde?-n noi!

Cum care noi?

Noi amândoi!

Degeaba mi l-ai perpelit.

Copilul ăsta iar ne creşte,

Nici Dumnezeu nu ne iubeşte

Aşa cum ne iubeşte el.

Şi-i blând,

Şi-i miel,

De lacrimi chel,

Şi ne zâmbeşte într-un fel

Cum Dumnezeu n-a mai zâmbit.

Ce-ai, Tanţo, de nu m-ai iubit?

Tanţa zăcea

Pe-un colţ de stea.

Păcat de ea.

7 noiembrie 2016, Constanţa

Degustare leită cu moartea burlescă

În labirintul raiului advers,

Ce cade peste mine ca o brumă,

Un ochi de-al tău mă-ntâmpină pervers

Şi-nlătură brutal orice cutumă.

Apleacă-mă peste prăpăstii vechi,

Pândeşte-mă cu buza coaptă, grea,

Şi degetele tale în perechi

Să-mi dezvelească sânul de cafea.

Pogoară peste mine duhul sfânt,

Al unei păcătoase Magdalene,

Şi-apoi să plămădească din pământ

Cireşe-ngenuncheate pe sub gene.

Veneţii se deschid pe coapse reci,

Gondolele în mine se opresc,

Păunii ţipă lung, iar dacă pleci

Măcar să mă ucizi la ceas burlesc.

7 noiembrie 2016, Constanţa

Sonet pentru mama

De ce n-au scris poeţii despre tine?

De ce Chopin nici azi nu te-a cântat?

Pe chipul tău atât de nuanţat

Văd timpul, care pare că se-abţine.

Peretele odăii s-a zvântat,

În lipsa mângâierilor puţine;

Tu, dragă mamă, nu-ntreba de mine,

Iubirea din iubiri m-a-nveşmântat!

Eu mă-ncălzesc la piept străin şi dulce,

Cu inima în basorelief;

Tu, dragă mamă, timpul să opreşti

Şi seara, lasă luna să se culce

Pe chipul tău – lumină şi sidef.

Să nu tresari când pleci, doar să zâmbeşti...

3 noiembrie 2016, Constanţa

Cât îl urâm pe Dumnezeu

cât îl urâm pe Dumnezeu

și cât am vrea ca din toți sfinții

să ne-ascuțim puternic dinții

când cerul peste noi e greu

cât am orbit în ochiul minții

și cât am tuns coama de leu

suflarea-n harpa lui Orfeu

a înghețat în noi părinții

voi înflori în flori de mac

de-i marmură unde e cald

dacă-n pământ îngrop și tac

fiii mai tineri de un veac

de în oceane ochii-mi scald

voi adormi în vârf de ac

1 noiembrie 2016, Constanța