Eu
dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați,
Acum,
cînd numai toamnă semnez în calendare,
Să
fie oare vremea doctrinelor barbare?
Să
fie oare timpul din timp să încuiați?
O
rapsodie care încet-încet dispare.
Traseul
fără linii, un loc de condamnați.
Aceasta
e povestea celor abandonați.
Priviți-vă
cum stingeți aceeași lumînare!
Ne
naștem în spitale și tot acolo-ajungem,
Ne-mprăștiem
în lume și tot în noi ne strîngem,
Dar
poate dacă suntem născuți de-aceeași Mamă,
În
apele ei tulburi, cu lacrima, ne cheamă.
Nu
ne-am greșit destinul cît am greșit răspunsul,
Doar
Tatăl ne-nțelege. Oare și noi pe dînsul?
Voi
dac-ați fi călăii, de cine vă-ndurați?
Eu
dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.
Atunci
aveam povestea rostită pe-ndelete,
Cu
mama și cu tata, lipiți de un perete,
Atunci
aveam cartoane pe care desenam,
Acum
avem trotuare, moschee și imam.
Ce
pot să le mai spun copiilor născuți
Departe
de-a lor casă, departe-n Cernăuți?
Acum
cînd e pustiu pe-alei și-n galantare,
Acum
cînd numai toamnă semnez în calendare.
Mă
uit pe geam cuminte și nu-nțeleg nisipul,
Nici
mama nu-nțelege cum e s-acoperi chipul,
Pe
ochii fără pleoape se-așază cărăbușii,
Iar
timpul îmi zîmbește naiv din pragul ușii.
Cărăm
în spate sacul soldaților din luptă,
Cum
cară iarna riduri pe fața mamei, suptă,
Traseul
propagandei în texte funerare,
Să
fie oare vremea doctrinelor barbare?
Pe
ușa ruginită rămîne poezia
Poetului,
ce pleacă de și-a plătit simbria,
În
pragul casei mele se strînge-ndoliată
Iubirea
unor vremuri, total eviscerată.
Pe
un oblon al lumii stau cucuvele mute,
Se-anunță-naintarea
ultimei lor redute,
Cînd
gerul bate aprig și aprig tremurați,
Să
fie oare timpul din timp să încuiați?
Cine
mai cîntă-n albul miresei prigonite
Această
cruciadă a morții infinite?
Parcă
se-aude naiul unei cîntări străvechi,
Parcă
se-aud cocorii cum pleacă în perechi.
Amin!
Se-nchină mama cînd nimeni nu aude,
Amin!
Se-nchină-ateii desființați de rude,
Un
cor funebru,-odată privit cu-nstrăinare,
O
rapsodie care încet-încet dispare.
De
după gratii false fanarioții urlă
Venirea
pe pămînt a dracului din turlă,
Aproape
că-i aud și eu, cînd stau de veghe
La
căpătîiul morții, – mireasă de o leghe – ,
Dar
nu avem putere și nu avem știință,
O
lume-ndepărtată, fantomă și căință;
Așa
că ne-ndreptăm spre nimeni, fără frați,
Traseul
fără linii, un loc de condamnați.
Cîți
oare vor mai scrie mai mult decît s-a scris
Și oare
cîți vor spune despre ce-i interzis?
O
lege a naturii, potrivnică și rece,
Căzută
în dizgrații. Ce naiba se petrece?
Cît
vor munci călăii cu lama de secure
S-adune-n
snopuri-snopuri ce-a fost cîndva pădure?
Nu
mă priviți cu milă. Mai bine nu uitați,
Aceasta
e povestea celor abandonați.
Să
stingem totuși luna, oricum e veșnic noapte
Și
dacă tot o stingem, s-o facem ca la carte.
Apoi
să-mpăturim de tot umanitatea,
Cînd
nimeni nu dorește să-i țină astăzi partea.
Gata,
am calculat, se moare-oricînd, oriunde,
Și
dacă mai trăiești, mai bine te-ai ascunde,
Chiar
dac-aveți răspuns la orice întrebare,
Priviți-vă
cum stingeți aceeași lumînare.
Priviți-vă
cum stingeți aceeași lumînare,
Aceasta
e povestea celor abandonați,
Traseul
fără linii, un loc de condamnați,
O
rapsodie care încet-încet dispare.
Să
fie oare timpul din timp să încuiați?
Să
fie oare vremea doctrinelor barbare?
Acum
cînd numai toamnă semnez în calendare,
Eu
dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.
30
octombrie – 7 decembrie 2018, Constanța
Bătăi
în ușă.
