Follow me on FB

Tuesday, 11 December 2018

Fragment 14


Bătăi în ușă.

-         Cine-i?
-         Noi.
-         Care noi? „Parcă n-avem și vechi”, îmi zic eu.

Deschid ușa. Mai mari, mai mici.

-         Cine sunteți voi?
-         Toată lumea.
-         Cum adică „toată lumea”?
-         Păi așa ni s-a spus, că noi reprezentăm pe toată lumea.
-         Și ce vreți?
-         Să locuim aici.
-         La mine-n casă?... Păi n-am curat...
-         Nu-i problemă, facem noi!

Și dau să intre.

-         Stați! Nu puteți intra!
-         Păi ce-are?
-         Nu e pragul curat. Nu se cade...
-         Dar cum se cade?

Am ieșit pe scara blocului și i-am rugat să privească prin tunelul de scări, în jos.

-         Vedeți voi urmele-acelea de pe pereți? Ei bine, sunt aduse de moșii, chiar de strămoșii noștri, de pe vremea când cărau saci cu iarbă să umple saltelele noastre. Se face că era primăvara lui 1918...

Și cum le povesteam eu vrute și nevrute, aruncam pe rând pe câte unul, peste balustradă, prin tunelul scărilor. Până la ultimul.
După ce am terminat, am intrat în casă, am încuiat după dânșii, mi-am aprins o țigară și am reflectat: „Cum se cade...” Așa se cade.


11 decembrie 2018, Constanța

Monday, 10 December 2018

Ordonate de urgență


am libertatea să mă desfășor
ca peștele-n congelator
și dacă focul se aprinde în brichetă
se poate să acord o piruetă?

am înțelegerea copilului din flori
ca un Dasgupta de atâtea ori
și dacă apa curge în fântână
se poate să mă dau din mână-n mână?

am o dorință fără precedent
s-arunc bricheta-n apă
și apa în curent

poate la tropice se-ntârzie coliva
nu și-au găsit posmagii directiva

dar pe la noi prin urbea nimănui
apa mai nou se-agață drept în cui


20 noiembrie – 10 decembrie 2018, Constanța

Când intri, vorbește despre vii


nu am timp de revolte în stradă
sau de orice altă paradă
acum am zidarii pe cap
vor să aducă beton din afară
să-mi ridice o casă
dar fără scară

nu am timp de războaie civile
de păsări de fier
de cai pe șenile
acum am zidarii nedumeriți
vor să-mi lărgească sicriul
cu var
le-am spus să aducă orice zidar
care pricepe că din mortar
se pot zidi piloni
chiar și case
chiar și sicrie, dar numai din oase

nu am timp de prostii și lozinci
am nevoie doar de opinci
și-o felie de pâine dintr-aceea de grâu
oare unde-i bunicul
cu fluier la brâu

i-am rugat pe zidari să mai aștepte
cunosc pe Cineva
care l-a-nvățat pe bunicul meu
să urce câteva trepte


10 decembrie 2018, Constanța

Fiindcă suntem de platină


îmi desenam florile
și mă gândeam
dacă nu cumva mi-am pierdut
mințile
oare la fel se gândeau și femeile
care își împodobeau
catrințele?

curburile frunzelor
pe mâneci de ii
poate Matisse nu avea jucării
și lua din pasteluri
un fel de adiere
pe care-o așeza ici-colo
ca pe-un fel de mângâiere

da, mi-am pierdut mințile
mă gândesc la Matisse
dar ce nu v-am zis
este că odinioară
în serile târzii și lungi de vară
femeile găseau de cuviință
s-adune câmpii
și-apoi să le-așeze cu grijă
pe fiecare catrință


10 decembrie 2018, Constanța

Sunday, 9 December 2018

Inocență


știu să ating stelele
cu vârful degetelor
copacii desenați de gene
și frunzele de ochi
soarele când ține-n brațe
somnul meu fără pene

pot zbura deasupra lui
fără să ocolesc furtuni
apoi
plonjând în Marea Neagră
să-mbrățișez și luna

când lunec ȋntr-un bob de rouă
să plâng și eu ca un copil

iar dacă timpul a decis
pe nerăsuflate
să-mi spulbere aceste
traiectorii nemarcate

știu să-mi pun cerul drept pălărie
când mă învălui în păpuși de hârtie


2004 – 9 decembrie 2018, Constanța

Leto


știi, atunci când tu îmi verzi
capilarele distincte
florădesele dezmierzi
în căciula ta fierbinte

Sena cursă când mă prinde
cu antetele de-o șchioapă
și de-o vinde și de-o vinde
tu bea vin când eu beau apă

Leto, vrei și tu pi seț
ȋntr-o margine de ronde
alfabeta unui creț
a sub râs ca la Gioconde

știi, atunci când nu ne verzi
crezul meu și gura stângă
ne scutesc de doi diezi
Leto, vrei și tu să plângă?

vrei, nu vrei, nici tu, nici ei
n-au n-aveți n-avem tremei
capi hilari doamne tu dormi?
nu, eu domn și tu n-ai somn


7-9 decembrie 2018, Constanța

Saturday, 8 December 2018

Mult mai bine


nu mă gândesc la cititor
pentru că nici nu vreau să-l știu
doar scriu
și mă gândesc să mor
ȋntr-un târziu

acolo unde nu ajung
aceia care vor
să vadă cum ar fi să plâng
sau până în albastre catacombe
să cobor

nu mă gândesc la cititor
n-am timpul necesar
dar cred că-i timpul să îmi spun
ceva liniștitor
în timp ce mestec var

voi
cei care nu veți citi
mai bine
ați scăpat!

nici eu nu știu ce greu ar fi
să scapi ne-nmormântat

voi cei care nici nu mă știți
să n-auziți de mine
e mult mai bine să dormiți
acum, când chiar și mie

îmi este mult mai bine


16 noiembrie – 8 decembrie 2018, Constanța

Friday, 7 December 2018

Rândunica


de unde ești atât de sigur
că-nstrăinarea îți ajunge
oare copilul care plânge
este și el la fel de singur?

sau ne anunță de venirea
agatelor nepământene
pe un pământ dorit de păsări
năuce, goale, fără pene

ai întrebat și omenirea?

ce ți-a răspuns, de pari străin?

nu ți-a răspuns, nici eu nu știu
dar cred c-am învățat să fiu
cât mai aproape de copilul
care tot plânge când se frânge
din cerul alb o rândunică
lovită de aceeași frică
a norilor ce se ridică

la fel și eu
m-am ridicat și-am întrebat

„de unde ești atât de mică?...”


7 decembrie 2018, Constanța

Mileniul trece în glossar


Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați,
Acum, cînd numai toamnă semnez în calendare,
Să fie oare vremea doctrinelor barbare?
Să fie oare timpul din timp să încuiați?
O rapsodie care încet-încet dispare.
Traseul fără linii, un loc de condamnați.
Aceasta e povestea celor abandonați.
Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare!

Ne naștem în spitale și tot acolo-ajungem,
Ne-mprăștiem în lume și tot în noi ne strîngem,
Dar poate dacă suntem născuți de-aceeași Mamă,
În apele ei tulburi, cu lacrima, ne cheamă.
Nu ne-am greșit destinul cît am greșit răspunsul,
Doar Tatăl ne-nțelege. Oare și noi pe dînsul?
Voi dac-ați fi călăii, de cine vă-ndurați?
Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.

Atunci aveam povestea rostită pe-ndelete,
Cu mama și cu tata, lipiți de un perete,
Atunci aveam cartoane pe care desenam,
Acum avem trotuare, moschee și imam.
Ce pot să le mai spun copiilor născuți
Departe de-a lor casă, departe-n Cernăuți?
Acum cînd e pustiu pe-alei și-n galantare,
Acum cînd numai toamnă semnez în calendare.

Mă uit pe geam cuminte și nu-nțeleg nisipul,
Nici mama nu-nțelege cum e s-acoperi chipul,
Pe ochii fără pleoape se-așază cărăbușii,
Iar timpul îmi zîmbește naiv din pragul ușii.
Cărăm în spate sacul soldaților din luptă,
Cum cară iarna riduri pe fața mamei, suptă,
Traseul propagandei în texte funerare,
Să fie oare vremea doctrinelor barbare?

Pe ușa ruginită rămîne poezia
Poetului, ce pleacă de și-a plătit simbria,
În pragul casei mele se strînge-ndoliată
Iubirea unor vremuri, total eviscerată.
Pe un oblon al lumii stau cucuvele mute,
Se-anunță-naintarea ultimei lor redute,
Cînd gerul bate aprig și aprig tremurați,
Să fie oare timpul din timp să încuiați?

Cine mai cîntă-n albul miresei prigonite
Această cruciadă a morții infinite?
Parcă se-aude naiul unei cîntări străvechi,
Parcă se-aud cocorii cum pleacă în perechi.
Amin! Se-nchină mama cînd nimeni nu aude,
Amin! Se-nchină-ateii desființați de rude,
Un cor funebru,-odată privit cu-nstrăinare,
O rapsodie care încet-încet dispare.

De după gratii false fanarioții urlă
Venirea pe pămînt a dracului din turlă,
Aproape că-i aud și eu, cînd stau de veghe
La căpătîiul morții, – mireasă de o leghe – ,
Dar nu avem putere și nu avem știință,
O lume-ndepărtată, fantomă și căință;
Așa că ne-ndreptăm spre nimeni, fără frați,
Traseul fără linii, un loc de condamnați.

Cîți oare vor mai scrie mai mult decît s-a scris
Și oare cîți vor spune despre ce-i interzis?
O lege a naturii, potrivnică și rece,
Căzută în dizgrații. Ce naiba se petrece?
Cît vor munci călăii cu lama de secure
S-adune-n snopuri-snopuri ce-a fost cîndva pădure?
Nu mă priviți cu milă. Mai bine nu uitați,
Aceasta e povestea celor abandonați.

Să stingem totuși luna, oricum e veșnic noapte
Și dacă tot o stingem, s-o facem ca la carte.
Apoi să-mpăturim de tot umanitatea,
Cînd nimeni nu dorește să-i țină astăzi partea.
Gata, am calculat, se moare-oricînd, oriunde,
Și dacă mai trăiești, mai bine te-ai ascunde,
Chiar dac-aveți răspuns la orice întrebare,
Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare.

Priviți-vă cum stingeți aceeași lumînare,
Aceasta e povestea celor abandonați,
Traseul fără linii, un loc de condamnați,
O rapsodie care încet-încet dispare.
Să fie oare timpul din timp să încuiați?
Să fie oare vremea doctrinelor barbare?
Acum cînd numai toamnă semnez în calendare,
Eu dac-aș fi o frunză, copacul să-l tăiați.


30 octombrie – 7 decembrie 2018, Constanța

Thursday, 6 December 2018

Scrisoare peste timp


adevărul nu este-n lipsa Lui
ci pur și simplu-n ochii tăi
căprui

sau zâmbetul pe-o ramură de brad
ce ține-n loc ninsorile
care deodată cad

în părul meu
în părul meu albastru

adevărul nu pare a fi de oriunde
îl vezi când apare
și-n tine se-ascunde

sau pur și simplu ne dă nouă
târcoale
când alergăm pe nisipuri
cu tălpile goale

vino lângă mine să citim povești
Moș Crăciun se-ntreabă unde ești
te-a pierdut când alergai
cu alți copii
te-a pierdut de bunăvoie
printre alte jucării

adevărul nu e adevăr în lipsa ta
cineva se-ntrece în a-l spulbera
se vor duce anii și nu vei afla
cum tu ești adevărul,
fiica mea


6 decembrie 2018, Constanța

Wednesday, 5 December 2018

Numai noaptea ştiu de tine


Ce nemernică eşti, noapte,
Cu fir galben prins în lună
Şi cu limba mătrăgună
Între buzele răscoapte.

Mai subţire ca o liră
Şi mai unsă ca un zeu.
Cine? Tu! Doar n-oi fi eu,
Uite luna cum respiră!

Galopează căpriorii
Pînă dincolo de șuier
Şi mă-nchizi adînc în fluier.
Cine? Tu! N-or fi cocorii!

Noapte, vine-o babă veche,
Pare-se că-i zîna bună.
Cine? Eu! Doar eu sunt lună
Cînd mă spînzuri de ureche.

Mare lină şi docilă
Mi se-aşterne-mpăturit.
Noapte, sincer te-am iubit
Ca pe-o crîncenă pastilă.

Şi s-au dus o iarnă, trei,
Poate nouă ni se pare,
Noaptea sare şi răsare.
Ce nemernici dumnezei!


26 aprilie 2017 – 5 decembrie 2018, Constanţa

Monday, 3 December 2018

If I Cry


do we share the same feather?
in this chaos of lights
our eyes merely closed
bleeding nights

oh, the sweet amandine
on your lips
and my hands in a shape
of a crucifix

do we know to compete?
with the moon, when we die

take my hand
take my hand

If I cry


24th April – 3rd December 2018, Constanta, Romania

Saturday, 1 December 2018

Dimineață la munte


„rămâi ce-ai fost
o poetă cu un rost
o clasică ȋntr-o zi de post”

nu, i-am spus eu
gândind la Dumnezeu
rămân păcătoasa arhetipală
cu sângele care îmi curge șiroaie
pe lacrimile munților
ce seamănă a ploaie

sau a râuri venite în căutare
de stânci
pentru a zăbovi la căpătâiul
unei nopți adânci

câte lupoaice au rămas în viață?

una! i-am spus
și aceea se numește „dimineață”


1 decembrie 2018, Constanța

Ape


nu mă puneți pe mine
să stăpânesc ape învolburate ale Tisei

nu știu să curg lin
printre ramuri de măslin

eu doar apropii palmele-n căuș
culeg ape limpezi și reci
să-i dau voievodului să bea
în vreme rea

nu mă puneți pe mine
să stăpânesc apele
când eu sunt apă din apă
și fără voievodul neamului străvechi
sunt ploaie sau râu
care curge în delte
și deltele-n mare stau strajă de ape

stau strajă-ntre mine
și alte popoare


1 decembrie 2018, Constanța