Alhambra în cinci minute

nu mai am încredere în punctele cardinale

te-aș sugruma cu mîinile goale

dar nu au loc de funia groasă

care ți-a-ncolăcit artera

vino acasă

vino și lasă

banii pe masă

cît de frumoasă

aș putea să fiu în acest mărăcine

și totuși nu știu

decît să cînt

refrenele noastre aleutine

nu mai am încredere în cocostîrcii fără picioare

vino acasă

tu rămîi, eu cobor

cînd metalul albastru și moale

adoarme cu noi sub covor

nu mai am încredere în fluturii fără ochi

au în plus o aripă

transparentă și verde

ca ultima clipă în care veneai

sau plecai

sau veneai

și priveam cum se pierde

filmul prost regizat

ce păcat, ce păcat...

27 august – 15 decembrie 2018, Constanța

Diavoli în șir indian

în lumea asta subţire şi netedă

ca o foaie de calc

leşurile noastre se rostogolesc

bolovănos

pînă la prăbușirea

în mocirla cerului

iar unii lasă urme

la care şi diavolii se-nchină

în şir indian

dumnezeii scuipă-n sîn

de nelocuirea lor

în strana Căii Lactee

ori n-au loc nicăieri

ori nu știm noi

cum şi de ce îi locuieşte

moartea

23 martie 2017 – 15 decembrie 2018, Constanţa

(traducere în ”Devils One by One”)

Patruzeci

diavolii zgârie întunericul

cu unghiile lor lungi

până apar dimineţile

în pantaloni scurţi şi în dungi

contrar celor patruzeci de zile de post

mă pot căsători cu ea

este albastră şi moale, ca piatra

din care Dumnezeu ciopleşte o stea

şi răscrucile toate, mai puţin una,

apar şi dispar într-o noapte

în care copiii se-ntreabă

ce este aceea o moarte

hai să închidem ochii acum

într-un borcan transparent

şi când îl agităm de sărbători

colindele şi rugăciunile

să nu-nsemne mai mult

decât un decor abuziv şi strident

mamă, tată

eu îmi doresc o fată

cu sânul pe-afară

uşor despuiată

care să mă-nveţe să zgârii

întunericul meu

şi apoi să o mârâi

s-o adulmec din spate

ca o javră bătrână

dragă mamă, să aibă

ridul tău de pe mână

dragă tată, sunt prost

au bătut în biserici

două clopote gemene

care par să îţi semene

ea acum se dezbracă-n tăcere

pe marginea patului meu

ce iubire căzută din lună

între coapsele lui Dumnezeu!

19 iulie 2017 – 15 decembrie 2018, Constanţa

Dogmatica tăcere a copiilor

priviți copiii ăștia cocoșați

cum cară truda unui veac

părinții tac

ori s-au smintit

priviți copiii ăștia verzi

și chinuiți ca poala unui deal

gonit de ape

nu e cal

să ceară cuie în căpăstru

e rândul nostru

să ne tocim

și să murim

de parcă nici nu ne-am născut

sleit e ceasul de-nceput

al unei lumi ce parcă fuge

într-o direcție greșită

priviți copila ghemuită

cum cere apă și lumină

suntem de vină!

de prisos

sleit e ceasul de-nceput

al unei lumi ce parcă fuge

din os în os

și ce folos?

16 martie – 15 decembrie 2018, Constanța

Traducere în limba engleză aici.

Roza tuturor timpurilor

corpul îmi va face viermi

doar sufletul

ce-aruncă ierni

va mai răzbi ca o săgeată înghețată

prin tot ce-am fost odată

mâna ta șezând pe pieptul meu

o busolă pentru Dumnezeu

număr fericiri din șapte-n șapte

caut să-mi adun dinții de lapte

într-un sufertaș în care-a fost

ghemuit

copilul care ține post

șapte licurici dacă întreabă

cum de focul stins a ars mocnit

spune-i doar că luna s-a grăbit

spune-i despre noi plecând în grabă

unde?

unde mergem hotărât?

doamne, dacă dincolo e rece și urât?

Dumnezeu a reușit să mă convingă

în buzunarul de la piept

mi-am pus vreo patru mere

și-o oglindă...

30 iulie 2016 – 14 decembrie 2018, Constanța

Trebuie distincție între capelă și plânset

bună seara

tocmai ce m-a sunat Poezia

și m-a rugat să vă rog

să n-o mai tastați ca roboții

pe tablete sterile

ea s-a născut din daltă

într-o peșteră foarte înaltă

s-a născut din cărbune

pe un papirus fără nume

s-a născut pe țesături felurite

pe frunze aurite

pe cai albi, sălbatici

pe aripi de greieri, tomnatici

am și uitat ce trebuia

să vă spun

încă mai pălăvrăgim

despre baloane de săpun

14 decembrie 2018, Constanța

Abandonare

la umbra nucilor cu frunze albe

se odihnesc țăranii-ngreunați

și fumul negru curge printre case

ticsite de copii abandonați

femeile își duc în spate glodul

din ceea ce-a rămas neosândit

în pântece dospește însăși rodul

luminii care tace-mpăturit

cărările se pierd printre ruine

din pietre iarba verde-și face loc

chiar dacă peste toate noaptea vine

chiar dacă din cenușă curge foc

ce poate fi atât de împotrivă

mai mult decât pogoanele de fum

pe care sprijinite în derivă

colibele se zdrențuie de scrum

la umbra nucilor cu frunze albe

se odihnesc țăranii deportați

de cei care în alte părți de lume

se sting și ei la fel de-abandonați

femeile se duc înspre lumină

din toate câte s-au tot întâmplat

iar noi le scriem nesfârșita vină

la margine de sat abandonat

16 februarie – 13 decembrie 2018, Constanța

Fragment 14

Bătăi în ușă.

-         Cine-i?

-         Noi.

-         Care noi? „Parcă n-avem și vechi”, îmi zic eu.

Deschid ușa. Mai mari, mai mici.

-         Cine sunteți voi?

-         Toată lumea.

-         Cum adică „toată lumea”?

-         Păi așa ni s-a spus, că noi reprezentăm pe toată lumea.

-         Și ce vreți?

-         Să locuim aici.

-         La mine-n casă?... Păi n-am curat...

-         Nu-i problemă, facem noi!

Și dau să intre.

-         Stați! Nu puteți intra!

-         Păi ce-are?

-         Nu e pragul curat. Nu se cade...

-         Dar cum se cade?

Am ieșit pe scara blocului și i-am rugat să privească prin tunelul de scări, în jos.

-         Vedeți voi urmele-acelea de pe pereți? Ei bine, sunt aduse de moșii, chiar de strămoșii noștri, de pe vremea când cărau saci cu iarbă să umple saltelele noastre. Se face că era primăvara lui 1918...

Și cum le povesteam eu vrute și nevrute, aruncam pe rând pe câte unul, peste balustradă, prin tunelul scărilor. Până la ultimul.

După ce am terminat, am intrat în casă, am încuiat după dânșii, mi-am aprins o țigară și am reflectat: „Cum se cade...” Așa se cade.

11 decembrie 2018, Constanța

Ordonate de urgență

am libertatea să mă desfășor

ca peștele-n congelator

și dacă focul se aprinde în brichetă

se poate să acord o piruetă?

am înțelegerea copilului din flori

ca un Dasgupta de atâtea ori

și dacă apa curge în fântână

se poate să mă dau din mână-n mână?

am o dorință fără precedent

s-arunc bricheta-n apă

și apa în curent

poate la tropice se-ntârzie coliva

nu și-au găsit posmagii directiva

dar pe la noi prin urbea nimănui

apa mai nou se-agață drept în cui

20 noiembrie – 10 decembrie 2018, Constanța

Când intri, vorbește despre vii

nu am timp de revolte în stradă

sau de orice altă paradă

acum am zidarii pe cap

vor să aducă beton din afară

să-mi ridice o casă

dar fără scară

nu am timp de războaie civile

de păsări de fier

de cai pe șenile

acum am zidarii nedumeriți

vor să-mi lărgească sicriul

cu var

le-am spus să aducă orice zidar

care pricepe că din mortar

se pot zidi piloni

chiar și case

chiar și sicrie, dar numai din oase

nu am timp de prostii și lozinci

am nevoie doar de opinci

și-o felie de pâine dintr-aceea de grâu

oare unde-i bunicul

cu fluier la brâu

i-am rugat pe zidari să mai aștepte

cunosc pe Cineva

care l-a-nvățat pe bunicul meu

să urce câteva trepte

10 decembrie 2018, Constanța

Fiindcă suntem de platină

îmi desenam florile

și mă gândeam

dacă nu cumva mi-am pierdut

mințile

oare la fel se gândeau și femeile

care își împodobeau

catrințele?

curburile frunzelor

pe mâneci de ii

poate Matisse nu avea jucării

și lua din pasteluri

un fel de adiere

pe care-o așeza ici-colo

ca pe-un fel de mângâiere

da, mi-am pierdut mințile

mă gândesc la Matisse

dar ce nu v-am zis

este că odinioară

în serile târzii și lungi de vară

femeile găseau de cuviință

s-adune câmpii

și-apoi să le-așeze cu grijă

pe fiecare catrință

10 decembrie 2018, Constanța

Inocență

știu să ating stelele

cu vârful degetelor

copacii desenați de gene

și frunzele de ochi

soarele când ține-n brațe

somnul meu fără pene

pot zbura deasupra lui

fără să ocolesc furtuni

apoi

plonjând în Marea Neagră

să-mbrățișez și luna

când lunec ȋntr-un bob de rouă

să plâng și eu ca un copil

iar dacă timpul a decis

pe nerăsuflate

să-mi spulbere aceste

traiectorii nemarcate

știu să-mi pun cerul drept pălărie

când mă învălui în păpuși de hârtie

2004 – 9 decembrie 2018, Constanța

Leto

știi, atunci când tu îmi verzi

capilarele distincte

florădesele dezmierzi

în căciula ta fierbinte

Sena cursă când mă prinde

cu antetele de-o șchioapă

și de-o vinde și de-o vinde

tu bea vin când eu beau apă

Leto, vrei și tu pi seț

ȋntr-o margine de ronde

alfabeta unui creț

a sub râs ca la Gioconde

știi, atunci când nu ne verzi

crezul meu și gura stângă

ne scutesc de doi diezi

Leto, vrei și tu să plângă?

vrei, nu vrei, nici tu, nici ei

n-au n-aveți n-avem tremei

capi hilari doamne tu dormi?

nu, eu domn și tu n-ai somn

7-9 decembrie 2018, Constanța

Mult mai bine

nu mă gândesc la cititor

pentru că nici nu vreau să-l știu

doar scriu

și mă gândesc să mor

ȋntr-un târziu

acolo unde nu ajung

aceia care vor

să vadă cum ar fi să plâng

sau până în albastre catacombe

să cobor

nu mă gândesc la cititor

n-am timpul necesar

dar cred că-i timpul să îmi spun

ceva liniștitor

în timp ce mestec var

voi

cei care nu veți citi

mai bine

ați scăpat!

nici eu nu știu ce greu ar fi

să scapi ne-nmormântat

voi cei care nici nu mă știți

să n-auziți de mine

e mult mai bine să dormiți

acum, când chiar și mie

îmi este mult mai bine

16 noiembrie – 8 decembrie 2018, Constanța