Mania persecuţiei

există o birocraţie a gândirii

pusă de unii dinaintea simţirii

semnează cu limbă de moarte

testamentul unui cuvânt

pus greşit

toate-acestea se-ntâmplă

prin coclaurile vieţii

adăpostul e una

bordelul e alta

există un cod moral

încălcat cu bună ştiinţă

de aceia care sunt împotriva

celor ce ne sunt împotrivă

de toţi îşi va aminti

cel puţin cineva

şi de nimeni nu va şti

aproape nimeni

29 mai 2017, Constanţa

Litera stacojie

Într-un sertar, cu o scrisoare,

Peniţa timpului azi moare;

Cireşe-n slove stacojii,

Grâu în lumini lumânărií,

Un pardesiu pentru stafii,

În ore reci şi purpurii.

La geamul vechi, o cucuvea

Aşteaptă primul fulg de nea,

Aşa cum eu aştept, tăcut,

Ecoul lumii desfăcut,

Pe care iarba a crescut

În drumul nostru-aproape mut.

Îmi sună-n minte-o mandolină.

Pe coarda-ntinsă, coralină,

Un greiere, în paşi de vals,

Se-mpiedică atât de fals...

Lăcustele, din dans în dans,

Reinventează un balans,

Pe care eu mi-l amintesc,

Atunci când totul născocesc;

Dar este totuşi lumea mea

Şi dincolo de o perdea,

Care umbreşte umbra ta,

E-un Univers cu-o piatră grea,

Care-şi scufundă timpul nou

În vechi iubiri fără ecou;

Fereastra mea dă într-un zid

Cum ochii mei dau într-un vid,

Privesc în mine şi-i închid,

Apoi sertarul îl deschid...

14 septembrie 2016 - 24 mai 2017, Constanţa

Cam atât

ea recită cu sfinţenie

până îmbunează dracul

*

ne priveam în ochi

la masa de aur moale

ducea gheara la buză

eu număram în gând patru îngeri

dar mereu ieşeau trei

zgâria o diagonală scurtă

lângă încheietura mâinii

prinsă-n cătuşă de fagure

mă obliga să o ling

apoi ducea gheara

la buză

şi-apoi?

apoi năşteam trei copii

24 mai 2017, Constanţa

Promovăm cimitirul vesel

era odată un poem

care s-a sinucis

puţin câte puţin

până a rămas

o subtitrare de film

prost

apoi s-au sinucis

pe rând

poeţii

până a rămas

unul singur

şi fericit

23 mai 2017, Constanţa

Se vede totul

copacii stau goi

picior peste piciorul meu

se privesc

ochi în ochiul meu

mă întâmpină

gând la gândul de pe urmă

nu vine apocalipsa peste noi

ea doar ne aşteaptă

picior peste picior

4 aprilie – 20 mai 2017, Constanţa

Maci de piatră

iubito, poate-o scurtătură

spre nepietroasele case de maci

ne va întoarce

puţin din amintiri

puţin din iubirile scrise în carte

puţin din noi

şi din copiii pădurarilor

iubito, poate-o scurtătură...

mi-a zis cândva

când încă

nu apucase drumul de după umeri

să-l întoarcă brusc

înspre pământul din care acum cresc

nepietroase case de maci

19 mai 2017, Constanţa

Inefabulă

să nu generalizăm

infinitul

pentru că acesta

poate fi cuprins

într-o clipă

întoarsă pe dos

cu podul palmei

în care

creştetul lui

şi-a găsit

odihna

16 mai 2017, Constanţa

Icoană de taftan

Copiii noştri parcă-s amănunte

Sub timpul ce întârzie pe frunte.

Adulmecând apusul, norii tac,

Tăcerea în fâşii acum desfac.

Ce linişte, ce linişte deplină

Îmi schilodeşte sânul fără vină!

Ce linişte, ce linişte hapsână

Îmi mângâie obrazul într-o rână...

Te-aveam de undeva ca pe o boală

Eterna mea pedeapsă capitală

Cu tine-am scrijelit un cimitir

În care ne ascundem în delir.

Ne fugărim. Copilă, nu ştiu cum

Să mă apăs pe marginea de fum.

Te pierd ca pe-o icoană de taftan

Cu zgură, dintr-un alb Leviathan.

Copiii noştri mor ca seceraţi

Şi-apoi ne mor surori, ne mor şi fraţi,

Dar numai moartea nu vrea să ne moară.

Ajută-mă, cu mâinile pe sfoară.

9 aprilie – 15 mai 2017, Constanţa

Mă bucur că v-aţi amintit

Sunteţi un fulger dureros.

Ce nu-nţelegeţi dumneavoastră

Este pădurea mea albastră

Cu râul verde pân’ la os.

Era odată un haiduc,

Cu traista plină ochi de mere

Şi în opinci de conifere

Mă alerga ca un năuc.

Şi-avea în teacă trandafiri

Şi bidiviu ca o nălucă

Şi jur că aş fi fost haiducă

De la atâtea potriviri.

Vai, fiica mea, nu sunt haiduci

Pe albăstruile poteci;

E urma ta, pe unde treci

Şi până unde te mai duci.

Şi până unde să mă duc?

Tu, mamă, n-ai să înţelegi,

Din spinii lor aproape-ntregi

Se naşte veşnic alt haiduc.

Când curge sânge-n asfinţit

Din rotocoalele de fum,

Poteca mea se face drum.

Mă bucur că v-aţi amintit.

13 aprilie – 12 mai 2017, Constanţa

Fragment 11

Este ziua de după Ajun. Stau şi ei atârnaţi de oasele pământului. Au pregătit găinile pentru Ignat, au împodobit stratosfera cu fum toxic şi aşteaptă Ajunul. Cucuta din iederă au dat-o la o parte de la geamuri, au ponosit pervazurile cu leşie, au dat de mâncare râmelor, au curăţat ierburile de toate dalele şi, acum, patrupedele îşi ascut suliţa până o fac briceag.

De trei zile mă-nvârt în cerc. Am plantat un salcâm de piatră, să-mi ştiu locul. La umbra lui, o carte de fum se deschide la pagina zece. RĂU. Furnica sinucigaşă ia U-ul în spate şi dă ocol. Îl mută în faţa lui R.

Ce faci?

Te sâcâi. Eşti cam tristă.

Ah, nu... Mă uit la florile de muşeţel. Toate sunt numai una.

Ai o rană. Tânjeşti după lumină.

Puţină. Puţin. Ia taci...

Puţin?

Cât s-aud.

Cine vine?

Cred că trebuie să plecăm.

La al doilea fluierat, Restul Furnicilor s-a apucat de trunchi şi mi-a mutat salcâmul într-o gaură de şarpe. Era o dâră înaltă, zveltă, frumoasă. Un mijloc de măr fără cotor, zvelt, frumos.

Cine sunt cele trei dobitoace?

Sfânta Treime.

?!

Faci ochii mari şi proşti, la fel ca tine. Eşti o pereche de ochi mari şi proşti. Lumea a fost împărţită de la bun început în două. Numai timpul n-are sens invers. Nici măcar unic. Câteodată, nu are sens. Câteodată, nici noi nu avem. Apoi, totul devine brusc. Strict. Aproape formal. Îi chinuim pe ceilalţi să fie fericiţi.

Nu ştii ce vorbeşti!

Ba ştiu. Doar că nu ştiu ce spun. Nimeni nu ştie.

Salcâmul meu a dat în floare, până a sluţit-o. A rămas o petală albă, ca un înger mort. Habar n-am să plâng. Mâine-poimâine voi număra două albine. La graniţa dintre mâine şi poimâine. Azi, ca ieri, negreala soarelui strălucea în abanosul minţii. Cerul şi-a fracturat aorta într-un apus decent, aproape vizibil cu ochiul liber. Eu aveam unul întemniţat în tăcerea deşertului. Dunele se confundau unele pe altele, fără să ştie că eram acolo. Dumnezeu nu. M-am uitat pe spatele busolei. Scria Dumnezeu. Scriam şi eu. Până la urmă, luasem numele lui în deşert.