 |
| Winter Break Up - Sarit |
„Se mai despart iubiri ţesute-n borangic,
O brumă deasă cade când nu mai zici nimic
Şi ochii mi-i îndrept, tăcerea să despic;
Spre cerul nopţii noastre, în taină, mă ridic.
Se-aude-n goarna vremii o amintire-n doi,
Se-aud pe drumul nostru furtuni, şi paşi, şi ploi,
Se-ntoarce iarna lungă şi fulgii, în convoi,
Aduc răceala noastră, cu vifor, înapoi.”
Priveau, priveau, priveau, dar nu unul spre altul,
De mâini se desprindeau pământul şi înaltul:
El – forţa ei, pe care se sprijinea-n oţele,
Ea – forţa lui, pe care se sprijinea de stele.
„Tăcerea ta, iubito, e veşnic ne-nţeleasă
Şi totuşi, lângă tine, mă simt mereu acasă.
Tăcerea mea, se pare, e ceaţă şi e deasă,
Cărarea mea din urmă pe urma ta se lasă.
Cutremurul din mine mă ţine-n neclintire,
Pe fruntea ta e tunet, e fulger, e iubire;
Ce-i între noi e viaţă, trăire şi murire,
Chiar dacă-n asfinţit răsare-o amintire...”
(pentru VP şi CD, prieteni dragi)
4 septembrie 2016,
Constanţa
Răspuns
Violetta Petre
Mi-ai picurat, în suflet, pe rană, rivanol,
Chiar aşteptam poemul pe-al amintirii gol;
Doar ceaţă, nebuloasă şi cerul înnorat
Apasă pe-ai mei umeri, o urmă de păcat.
Că am greşit, el ştie şi nici să-ntreb nu pot,
Cum cioburi se răsfaţă dintr-un întreg? Şi tot
S-a destrămat fantasmic, într-un tic-tac secund;
Şi cât i-era sărutul de tandru şi fecund!
E ca o avalanşă sub care mă îngrop,
Din îndoieli prea multe, se iscă un potop
De întrebări. Răspunsuri nu voi primi nicicând,
Doar frământări deşarte în inimă şi gând.
4 septembrie 2016, Constanţa
Atunci când floarea albă de rozmarin uscat
