Fragment 6

- Nu ne place ploaia!

- De ce?!

- Nu ştim!
- Şi-atunci?

- Şi-acum!

Eram sigură că până la botezul copilului vecinilor, apele se vor linişti, cristelniţa va fi şi ea curăţată de formol şi, aşa, vom avea timp să spargem sub umbrele două ouă şi, de la arşiţă, să le pârjolim pe o parte şi pe alta, până răsare soarele.

- Cine e mă ăla?

- Dacă ştiam cine e, îl întrebam cum îl cheamă. Aşa, ce rost are?

- Da, ai dreptate. Şi noi continuam să întoarcem ţepuşa pe ambele părţi, până ouăle începeau să sfârâie. Şi ne îmbăta mirosul acela de ou crud, bolnăvicios, aburind. Jucam coci cu sticlele de votcă, iar din ziare ne făceam coifuri şi aveam grijă ca de fiecare dată informaţia cea mai greşită să stea în dreptul frunţii. Acolo era ochiul minţii. Acolo e şi acum, dar atunci era mai important, era mai vizibil şi nu prea ne păsa de asta.

Deşertul se încurca în ciulini şi, copii fiind, ne aruncam pe burtă după ei, să-i prindem cu două degete şi să-i agăţăm de umbrele. Mama mereu îmi spunea: „bărbatul nu trebuie să ştie decât de la mijloc în jos”, aşa că îi învăţam şi eu acelaşi lucru. Eram o fire răzbunătoare. Aşa sunt şi acum. Toate învăţăturile care nu mi-au folosit niciodată erau date mai departe sărmanilor, în semn de recunoştinţă pentru nimic altceva decât pentru tot ceea ce eu credeam că ar putea fi aproape sau măcar puţin aproape de ceea ce aş fi putut păţi dacă nu se întâmpla asta.

- Uite, a murit un fluture...
- Lasă-l, nu-l deranja. Stau cu ochii pe noi. Ne va lua ameţeala.
- Mi-e frig...
- Începi? Ne suflam în palme pe rând, pentru a nu trezi suspiciuni de egocentrism neverificabil. Şi, cu timpul, ne obişnuiam cu înăuntrul fiecăruia, până amorţeam şi se întuneca.

Există momentul acela când te-aşezi în genunchi, deschizi prohapul nopţii şi guşti moartea. 

Pe străzi

erau copiii

cu frunţile late

pe care mărşăluiau

piticii

cum, care pitici?

aceia pe care îi ţii

de păr

cu susul în jos

aceia pe care

îi împingi

prin vagoanele

timpului.

14-23 aprilie 2017, Constanţa

Fragment 5

Unii citesc 180 de cuvinte mai repede decât scriu eu titlul. Cum să nu-i invidiezi? Ar trebui să scriu o cronică pentru întâlnirea de la cenaclul literaro-muzical de unde merg, iar eu stau degeaba. Urlă o potaie în faţa blocului de mă scoate din minţi. Minţi! Nu, mă, nu mint. Azi nu. Azi suntem cu-minţi.

Sunt o nenorocită. Îmi place să-mi bat joc de oameni aşa cum îmi bat joc de mine. De exemplu, ieri am sunat la oamenii simpli, care încă mai au telefon fix acolo unde trebuie montat şi i-am întrebat.

Tocmai ce am descoperit că pe spatele batistei cu care s-a şters la frunte al doilea moştenitor al casei imperiale erau inscripţionate iniţialele primei sale iubite, iar aţa folosită a fost obţinută dintr-un negoţ la nimereală cu pelerinii care, pe vremea aceea, călătoreau în sandale cu talpă confecţionată dintr-un material foarte dur, folosit şi în ziua de azi. Ei bine, persoana care a cusut iniţialele pe spatele batistei este una din nepoatele pe linie directă şi de sânge ale celui de-al treilea nepot al comerciantului de aţă.

Şi, totuşi, după toate acestea, omenirea încă se confruntă cu neomenia din subsidiar a celor care stau cu două beţe pe piept şi aşteaptă trecerea în nefiinţă. Desigur, aşteptarea poate dura şi o eternitate, pentru unii chiar două. Cei mai norocoşi, însă, la a treia eternitate, se scormonesc prin buzunare, le întorc pe dos şi, dacă nu cade banul aşa cum Maslow declară, într-unul din tratatele sale despre cum este bine să iei în ordine viaţa trăită de alţii, atunci mai aşteaptă.

23 aprilie 2017, Constanța

Fragment 3

Un individ oarecare este isterizat de politică. I s-a propus să laude pe nu-ştiu-cine, din nu-ştiu-ce partid. De fapt, el nu e nici cu opoziţia. A fost un an în politică şi s-a retras scârbit. Fix aşa. Cred că aşa a şi rămas, deşi nu mai face politică. Mi-a adus aminte de bunica mea care spunea

„Toată lumea are cur, e mai mare-al cui se vede”. 

N-are nicio legătură, dar o fac imediat. Nimic nu este la întâmplare, în afară de întâmplarea în sine. 

După ce am făcut legătura, am scormonit prin nişte pungi vechi de câteva zile. Căutam nişte baterii nenorocite pentru o păpuşă de hârtie pe care o confecţionasem pe vremea când sufeream de psihoză. 

„Ai dracu asiaticii ăştia, cu tangramu şi origami-ul lor!”. 

Cine mai ştie să plieze fix pe aceleaşi muchii braţele încrucişate şi prinse în capse? Am căutat pe internet, toate păpuşile erau la fel. Niciuna nu avea buline roşii, aproape perfecte, care se prelingeau din loc în loc. Una era în dreptul beregatei, alta la încheietura stângă. A genunchiului. Mâinile erau încrucişate. Sau...?

Fac o pauză de ţigară şi văd scris mare cât capul unui elefant „soare în sufletul prietenilor”. Băi, proşti sunt unii, cu tot cu acele clişee care îţi fac greaţă. Dacă ar fi soare în sufletul oricui, ar muri de caniculă, s-ar asfixia. Sau ar străluci ca o lampă cu gaz. Plus că sufletul este ceva ipotetic, intangibil, presupunem noi că există. Adică soarele într-o fantomă. Adică în eter. În nimic. Adică nimic. De aceea vom numi acest clişeu „de nimic”. Voi numi. Nu cred că s-a gândit nimeni la asta.

Eu am ce am cu luna.

22 aprilie 2017, Constanța

Fragment 4

Îmi vine cheful să scriu la fel cum îmi vine cheful de sex. Instant. Mai sorb o gură de cafea, mai trag un fum anost şi începe dracu să scrie înaintea mea. Cum îi sunt o rudă destul de apropiată, îmi permit să-i pun un picior pe gât, să-i smulg un ochi, să i-l bag între dinți şi să-l pun să numere până la 20 virgulă 47, din 3 în 3. Şi invers. Ca la şcoală. Pe noi, la şcoală, ne punea să căutăm acele împerecheate ȋntr-un car cu nutreţ, de exemplu stăteam de veghe în lanul cu nutreț şi căutam bolduri, ace, pioneze, ce se găsea. Dar ce nu se găsea? Ce nu se găsea, nu adunam. În rest, tot puneam frumușel în cutia neagră cu cretă albă şi, unu câte doi, mergeam de mânuță sau nu până la catedră, așteptam start-ul şi începeam să detonăm bombițe de fum. În a șaptea mi-am spart capul, acum mă dau singură cu capul de perete şi nu reușesc să strâng atâția oameni în jurul meu cum s-au strâns atunci. Ca la bâlci. Bâlciul meu şi al colegilor, că pentru mama era infern. Cu asta am o problemă. Dacă n-ai fost în iad, nu ai capacităţi ezoterice să faci comparaţii neezoterice cu locuri neştiute prin sintagme aproape ştiute. Mă plictisește întâmplarea. Este foarte veche şi stupidă. Vine ambulanţa, mă coase pe viu şi merg la şcoală cam de-a doua zi. Sau a treia. Eu număram greşit. Şi acum număr greşit. Dar cine mai ține evidența?

Pare-se că azi am împlinit 32 de ani de convieţuire cu mama natură. Ne iubim tacit şi necondiţionat. De câteva ori, ne-am terfelit una pe alta. Şi are mereu grijă să fim ȋntr-un periplu echitabil. Acum, în timp ce fumez, ştiu sigur că mai am ceva de scris. Era ceva important. Uit repede. Cred că azi am spus de vreo patru ori că uit repede. De două ori mie şi de două ori celor două persoane cu care am vorbit despre Iisus şi ce mai face. Chiar aşa, ce mai face? Ce mai are de făcut? Un amic de-al meu se pricepe destul de bine să scrie despre el. Eu doar citesc. Suntem certaţi de ceva vreme. Cam tot atâta cât a trecut de la ultima bombă nucleară. Tâmpiții dracului, vine iarna nucleară şi voi încă plantați panseluțe cu nămol.

De un lucru sigur îmi aduc aminte. Niște patrupede erau închise ȋntr-un coteț de găini. Găinile lipseau. Şi la numărătoare, şi la desnumărătoare. De câte ori treceau stăpânii lor pe-acolo, astea mârâiau lent, a angoasă, se urcau pe grilaj cu labele din faţă şi lingeau barele de spurcăciuni. Le-au neutralizat cu fosfor, că aveau de unde. Unul făcea negoţ la nimereală cu pelerinii care se duceau la Ierusalim să ia lumina de la lumânare, pentru lumânare. Şi de câte ori se stingea, scuipau de trei ori în sân şi o dată pe fitil. Una se aprindea, altele nu. Cel mai important este că toţi aveau lumină, doar unii, mai bogați, aprindeau întuneric pe spatele copiilor boccii, care cerșeau în gară capete de aţă. Croitoresele putrezeau prin fabrici. Pe-alea nu le aprindea nimeni, nici nu le cerşea nimeni. Erau aşa, dospite din mătrăgună şi crescute ȋntr-un feminism timpuriu.

Patrupedele, însemnate în fiecare ochi, se adunau noaptea în jurul mijlocului cotețului şi scurmau cu ghearele după râme. Aia care se zbătea mai puţin era veche de numai o săptămână, cea care se scurgea sacadat era bună de luat la-ntrebări.

- Ia zi, câți au fost azi-noapte?

- Numai doi.

- Şi ce-aveau în mână?

- Sticle.

- Cu ce?

- Cu vin.

- De care vin?

- Bun.

- Pâine aveau?

- Aveau.

- De care pâine?

- Bună.

- Şi ţi-au dat şi ție?

- Nu.

- Ai cerut?

- Nu.

- O să ceri?

- Nu.

- Bravo, așa, așa...

Şi aşa făceau cu toate. Unele se speriau şi pe alea le făceau săpun. Se spălau pe dinți, apoi rupeau în două o frunză, îi luau vinișoara şi se scobeau cu ea.

22 aprilie 2017, Constanța

Fragment 1

M-am născut într-o familie mică. Mică, dar zgomotoasă. Trăiam într-o cocioabă de lemn. Eram aproape săraci. Dar asta nu mă întrista foarte tare. Am învăţat să caut tot ce este frumos, dar şi tot ce este urât. Ştiam că echilibrul vieţii este acolo unde binele şi răul îşi dau mâna. 

Într-o zi, o nenorocire ne-a spulberat căscioara. Mi-am adunat toate cele câte aveam (nu multe) şi, cu ochii închişi, am pornit la drum. Astăzi nu mă mai întreb de ce am ales acea potecă. Sunt oarecum norocoasă. După 20 de ani au făcut-o autostradă. Şi cum mergeam tot înainte, în faţă mi s-a deschis un deşert, mai mare ca orice alt deşert gândit vreodată de natură. Doar aşa mi se părea, nu l-am măsurat niciodată. Până-ntr-o zi...

Era diferit, totul era în alt fel de cum ştiam că ar putea fi. De-o parte şi de alta, copaci de carton. Nisipul sfărâmicios şi transparent se aduna la loc, din urmele pe care le lăsam. Din şapte-n şapte metri, câte-un pâlc de margarete de plastic stâlcit de la căldură. Ici-colo, câte-un cocostârc alb, înalt până la stâlpii de telegraf. „Despre ce îşi povestesc oamenii aici, de au nevoie de aşa ceva?”, mi-am spus în gând. Aerul avea un gust amar, cam tot atât de amar pe cât era şi vinul pe care, câteodată, mi-l dădea preotul satului în semn de împărtăşanie. Mi-am amintit de Dumnezeu, dar mi-a trecut repede. Cineva m-a bătut pe umăr.

- Unde este prima gară?

Am ridicat din umeri, semn că habar n-am şi un zgomot m-a făcut să mă uit în sus. Două avioane dădeau din aripi. I-am arătat necunoscutului cu degetul arătător direcţia primului aeroport.

- Tot acolo mergeţi? 

- Cred că da. Eu merg înainte, nu ştiu unde ajung. Ce motiv aş avea să mă întorc, când tot ceea ce ştiu deja este tot ceea ce am străbătut? 

- Arde soarele, arde, spuse necunoscutul cu voce gravă. 

- De ce să ardă? Negreala lui face bine. Zâmbesc, dar nu vede, ochii mei erau ţintuiţi la numărătoarea paşilor. Paisprezece, cincisprezece...

S-a uitat numaidecât înspre soare şi a ţipat. Aproape orbise. „Crede şi nu cerceta”, mormăi eu. 

- Cu mine vorbiţi?

- Cu toţi... mormăi eu şi mai înfundat. Străinul se tot freca la ochi de la puterea orbitoare a soarelui. Eu i-am zis că-i negru, nu i-am spus să se uite. 

Pe dunga nelămurită a orizontului creşteau câteva piscuri de munţi pitici. Se-apropiau, se-ndepărtau, după cum era căldura. M-am retras la umbra unui nor imaginar şi m-am aşezat, mi-am scos sandalele frumuşel, le-am pus alături, am scos o rămurică oarecare din nisip şi am început să-mi scriu numele. 

- Cum te numeşti?, întrebă străinul. Nici nu a terminat bine de zis, că o pală de vânt a făcut una cu nisipul tot ce am scris. Ridic o sprânceană, zâmbesc şi scriu iar. Ca-si-o... Şi vântul iar amesteca numele cu nisipul. „Măi, mamă, ce ţi-o fi trebuit să pui nume lungi copiilor tăi?”. 

- Nici eu nu mai ştiu. După cum văd, până şi asta e relativ.

- Şi totuşi, aţi spus că soarele e negru. 

- Am zis că negreala lui face bine. 

- Cum aşa? 

- Uite-aşa. Pe mine nu m-a orbit niciodată.

Străinul părea tulburat. A vrut să mai privească o dată soarele, dar tocmai ce-şi arse ochii de la el. A plecat, m-a lăsat în urmă. Îl priveam liniştită, de la umbra norului imaginar, cum se depărta cu repeziciunea unui leş târât de corbi. Pentru el, soarele n-a fost niciodată negru, deşi nu l-a mai privit niciodată.

20 aprilie 2017, Constanța

Când nimeni nu te cheamă

cerul crapă de invidie

că bântui din mort în mort

cu năframa în vârful tăcerii

demolând lumânarea-nvierii

te-nnegreşti mai tare

pe cerul gurii acelei străzi,

care ne mestecă

şi ne scuipă

dincolo de mama

tuturor sfinţilor

cerul bătrân renunţă

la tine

dar

nu la mine

6 martie – 18 aprilie 2017, Constanța

Traducere în limba engleză aici.

Toamnă în altă lună

plouă tomnatic în zile de-april

candele stinse fără fitil

umbrele noastre curg într-un zid

mâini fără tâmple

tâmple ascunse

uşile unse de-atâtea plecări

copiii uitaţi

şi noi, şi urmări

plouă sinistru – tropot de cai

norii înghit şi marea

şi... stai!

întoarce copacul căzut peste noi

urcăm împreună

urcăm câte doi

dar unde mă porţi?

ce mai contează?

suntem aproape de-ultima-amiază

stai...

poate n-ai o mână de grund

şi totuşi...

şi totuşi?

de mine te-ascund

16 aprilie 2017, Constanţa

Cel mai puţin iubit dintre pământeni

cotonogeşte fumul ăsta, Petrini!

aplecarea în sala de mese

te-a făcut să ciopârţeşti

omul fără un ochi

şi acum

muşti din ultima treaptă

pe care ai găsit

femeia smulsă

din podul palmei tale

ţi-a fost dat să te-nvârţi

în cercurile verighetei

pe uşa bisericii scrie

să rămâi

(adaptare după romanul lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”)

15 aprilie 2017, Constanţa

Către nicăieri

Dezgheaţă coapsa câmpului sălbatic,

Fii liniştită, mamă, cum erai,

Toţi îngerii cu sângele corai

Apasă peste crucea mea apatic.

Ce dimineaţă neagră şi sticloasă

S-a înşeuat pe coamele de munţi!

Eram şi tineri şi eram cărunţi

Şi ne-ndreptam cu toţii către casă.

Din vârful pasului însângerat

Copiii mei se-ncumetă să fie

Copii născuţi de ieri pe datorie.

Atât le-am fost şi-atât au meritat.

Slăbită şi cuminte, fiica mea

Se urcă pe copitele de brazi.

Din vârfurile paşilor nomazi,

Dezgheaţă coapsa câmpului de nea

Şi plângi pentru miimile de ani

În care n-am trăit îndeajuns.

Copiii mei, pe unde v-aţi ascuns,

În gâtul nopţii strâns de bolovani?

Copiii mei, pe unde aţi murit?

Vă plânge noaptea asta înmiit.

3-13 aprilie 2017, Constanţa

Mai bine mai târziu decât mult mai târziu

Au trecut cinci zile de la ultima noastră întâlnire a Cenaclului Glykon. Eram datoare cu o cronică ori o prezentare a evenimentelor în ordine cronologică, pe cât posibil. Staţi aşa să-mi fac o cafea, e de zis!

Revenind...

Prezidarea, de data aceasta, a fost făcută de Sorin Rosca, care a introdus pe fiecare în parte într-un stil inedit.

Exact atunci când te gândeşti că este penurie de talente fragede, apare cineva precum Andreea Miroiu. Şi are numai 17 ani, dar profunzimea gândurilor ei trădează o vârstă mai "coaptă", mai înrădăcinată în solul din care se plămădesc acele cuvinte care tulbură. Şi care te lasă tulburat pentru o vreme. Este voluntar al Crucii Roşii. A publicat în diferite reviste de cultură. Şi, tremurând lângă mine ca varga, aştepta sentinţa :) Ţin minte cum mă strângea cu putere de mână. Erau acele emoţii, ACELE emoţii, pe care le trăiam şi eu două zile mai târziu, când o strângeam cu putere pe Silvia Bitere, la evenimentul din Timeless. Andreea, "căprioara de mătase", îşi întâlneşte "cerbul de mătase" în universul ei poetic, printr-o incursiune ameţitoare de metafore noi, verzi, deloc foarte cuminţi. Nu îi este teamă de moarte cum nu îi este teamă de viaţă, iar acest lucru se reflectă în fiecare cuvânt pe care îl spune. A ascultat cu interes şi aplecare indicaţiile domnilor Eduard Zalle, Dan Jugănaru, George Mihalcea şi Sorin Rosca. Iată şi câteva fragmente din compoziţiile autoarei:

"Un înger în dizgraţie zace cu-o aripă frântă, într-o stepă uitată. Ultimul cerb de mătase a încremenit într-un salt, lepădându-se de propria rană. Din toate va rămâne un delir al clapelor bătute aiurea schimonosind un cântec de culoare albastră." (Cântec albastru - Andreea Miroiu).

După recitalul de poezie al Andreei, un alt debut, muzical de data aceasta, a purtat numele artistei Gabriela Tiu. Ne-a încântat cu Rapsodia I a lui George Enescu (mandolină). O interpretare care ne-a uimit. O a doua melodie, folk, pe versurile lui George Farcaş. Splendidă interpretare, de asemeni. Şi, în înceheiere, Balada lui Ciprian Porumbescu. Ceea ce nu ştie foarte multă lume este că Gabriela, împreună cu prietenul ei Andrei Giurgea (care a fost prezent în cenaclu şi a susţinut-o neîncetat), are un atelier de artă neomodernă. Nu vă spun nici eu foarte multe, dar vă invit să le vizitaţi pagina în care îşi prezintă lucrările :) https://www.facebook.com/RealArtCraft/ Felicitări, oameni frumoşi, pentru contribuţia voastră!

Sorin Rosca a introdus, mai departe, în peisaj, pe stimabilul Dan Norea, maestru al epigramelor, pamfletelor, poeziilor umoristice, vesele, satirice, prin a căror recitare ne-a descreţit frunţile total şi iremediabil. Cea mai dragă poezie a sa, "Facerea lumii", scrisă în 1973, a deschis recitalul dumnealui de poezie. Iată un fragment, pentru lămurire:

"Terminând Dumnezeu Politehnica
cu medie mare
a avut, evident,
cea mai bună repartizare.
Şi-a luat postu' n primire din mers
şi-a plecat să creeze
un nou Univers" (Facerea lumii - Dan Norea)

Iscusinţa prin care alătură imagini spre a crea o lume diferită de aceea pe care o ştim cu toţii ne-a smuls aplauze binemeritate, cu zâmbete largi, o încântare puternică şi o hotărâtă descreţire a frunţii. Scrie sonete, pantumuri, secvenţe senryu, a obţinut premii importante la diferite concursuri. Chiar anul trecut a obţinut premiul I cu unul din pantumurile sale. Mulţumim, domnule Norea, pentru prezenţa dumneavoastră remarcabilă! Am primit cadou două din volumele recent apărute, "Ucenic la şcoala de senryu - umor în 17 silabe", Ed. Pim, 2013 (Concursul de debut Romanian Kukai 2013) şi o antologie "Containerul cu umor" (mă bufneşte râsul numai când mă gândesc la titlu :D ), apărut la Ed. Dobrogea, 2016, o antologie de epigrame, fabule, poezii vesele, proză scurtă şi caricaturi, numai bună de pus la rană pentru cei mai mizantropi dintre mizantropi. Cu permisiunea dvs, domnule Dan Norea, citez:

"împotriva babei
moşul are un dinte -
unul singur

baba către moş -
ce bine era pe vremea
lui Gheorghiu Dej

ce miros plăcut!
seara moşul şi baba
freacă menta" (Senectute - Dan Norea) :D :D :D Genial!!!

În încheiere, Mariana Butnaru! :) Daaa, vesela, diafana Mariana Butnaru, care ne-a (în)cântat cu melodii precum "Sacoşa" (https://www.youtube.com/watch?v=TbpN9XcpcJo). Printre altele, i-a dedicat o melodie Alexuţei, fii-mea, prezentă aproape la toate întâlnirile. Melodia este Oaia mică - Ada Milea (https://www.youtube.com/watch?v=Wa9QPFyedYg).

Şi, tocmai când ne pregăteam de finalul finalului, apare domnul Laurentiu Marinescu :) Cu o compoziţie nouă, proaspătă, pe versurile poetului Eduard Zalle, care a fost cântată şi în seara evenimentului din Timeless, două zile mai târziu.

Dar, finalul finalului, conform tradiţiei, presupune recitarea de către ceilalţi a unei poezii, fie creaţie proprie, fie a altui autor, consacrat sau nu. Se ridică George Mihalcea şi începe:

"Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea..."

o.O Muţi. Toţi eram muţi. Şi ne uitam şi nu ne venea a crede, nu se dezmeticea nimeni. Nu numai că este un poet desăvârşit, dar este şi un recitator pe măsură! Acum sunt în dubii, Florin Piersic sau George Mihalcea? Ştefan Augustin Doinaş a fost interpretat în fel şi chip, dar pot spune cu mâna pe inimă că interpretarea din seara aceea a depăşit aşteptările tuturor, inclusiv pe ale lui Piersic, chiar dacă nu era acolo. Cred că şi pe ale lui Doinaş. După ce a terminat de recitat, după multe wow-uri care se auzeau dinspre noi, se uită la mine, cică să recit şi eu ceva. Hăhă, NU! Am zis: după o aşa interpretare, nu se mai poate recita nimic.

S-au mai cântat câteva melodii, din câte îmi amintesc, tot de Mariana Butnaru, apoi de Laurentiu Marinescu, după care, odată cu domolirea atmosferei puternice, mi-am făcut curaj să recit şi eu un pamflet, ăla pentru abundenţa florilor. A urmat poetul Eduard Zalle, cu poezia "Mi-e dor de ea", de Ion Bănuţă. O interpretare gravă, sobră, suavă în acelaşi timp, versuri mângâietoare, care au încununat întreaga seară poetică.

Oameni buni, a fost din nou o întâlnire memorabilă. Emoţiile, din păcate, nu pot fi exprimate, descrise în cuvinte. Se trăiesc atunci, pe loc. Aşa cum pot, aşa cum ştiu, încerc să imortalizez în câteva vorbe frânturi din momentele acestea. Dacă am omis ceva, să-mi fie cu iertare.

O nouă întrevedere va avea loc, pare-se, în prima vineri după Sfintele Paşti, pe 21 aprilie. Vom anunţa din timp, desigur :)

Fiţi buni şi frumoşi, nu numai în preajma sărbătorilor. Ci ori de câte ori este posibil. Cine ştie? Poate aşa, piatră cu piatră, se va construi, totuşi, ceva mai frumos decât este.

Paşte fericit! Să ne auzim cu bine!
Lorena Craia 

Dumnezeu s-a decis

Mă uit în oglindă

Îmi place ce văd

Dumnezeu s-a decis

Şi face prăpăd

Demolează oraşe natale

Şi fumul felin mă gâtuie sec

Dumnezeu s-a decis

Azi mă înec

Cu pieptul şi mâinile goale

Ceasuri

Bilete mai vechi de un an

Pe toate-am vândut să strâng ban cu ban

Pe toţi şi pe toate-am ucis

Gara umbrită de schije de lemn

M-aşteaptă să plece cu mine

E semn

Dumnezeu şi azi s-a decis

5 noiembrie 2016 – 11 aprilie 2017, Constanţa

Vise mărunte

Visul schilodit în mine,

Visul tău ori visul nostru,

Zdrenţele pustiei fine

Schingiuite în căpăstru,

Floarea cactusului negru,

Strâns în palma peste frunte,

Şi chipiul tău funebru

Peste buzele mărunte.

Dacă merge înserarea

Pas la pas cu o nălucă,

Toată teama, disperarea,

Cu puterea ei caducă,

S-ar propti în urma vie

A copiilor de melci

Şi-ar pătrunde, cine ştie,

Prin albastrele butelci,

Până la cotorul casei

Nezidite, fără uşi,

Ca o curgere-a melasei

Peste claia de păpuşi.

11 aprilie 2017, Constanța

Tot despre lună

Toarce luna-ntr-o poveste,

Suie luna sus pe creste,

Luna cade-n ochiul meu,

Luna curge-n Dumnezeu,

Luna mârâie-nspre oi,

Lupii-o mestecă-napoi,

Luna mişună pe mare

Şi m-adulmecă de sare.

Sare luna printre miei,

Se ascunde-n vocea ei:

Pielea ta îmi e totuna,

Când se-mpreună cu luna.

Dumnezeu închide-un ochi,

Luna-i spune de deochi,

Luna faţa îşi întoarnă

Şi mă ninge-n iarnă-iarnă.

Iarnă fără lună nu-i.
Lângă ea tu să mă pui.

Smirnă stau, să stai şi tu.
Lună-i, Doamne, dar trecu.

30 martie – 10 aprilie 2017, Constanţa