Într-o zi

i-am spus aşa:

în secunda premergătoare

morţii tale

tatăl tău va sparge capul

crucii de metal

armat

din flintă-n flintă

sunt copiii tăi

dar el o va face

mi-a spus aşa:

el este capul crucii mele

de metal

să-nchin un pahar

pentru asta

29 aprilie 2017, Constanţa

Fragment 10

Aceeaşi problemă a creaţiei. Un filosof se chinuie să rămână serios. În ceea ce mă priveşte, am aproape o singură întrebare, dar mereu apar altele.

Cum vă simţiţi acum, că aţi devenit celebru?

Mai sărac.

Care este momentul exact când v-aţi hotărât să scrieţi?

Exact înainte să îmi dau seama că aveam altceva mai bun de făcut.

Despre ce scrieţi?

Filosofie.

Unii au spus că n-ar fi tocmai filosofie.

Să demonstreze.

Şi despre ce-aţi fi vrut să scrieţi?

Filosofie.

De unde ştiţi?

Nu ştiu. Tocmai asta e filosofia.

Cine sunt personajele din carte?

Nu ştiu, nu le-am dat nume.

Şi-atunci cum ştiţi să scrieţi despre ele?

Filosofie.

Ce anume v-a inspirat?

Nici asta nu aş şti să spun...

Lăsaţi-mă să ghicesc: filosofie?

Nu. Pur şi simplu nu ştiu de unde vine inspiraţia.

Există o pregătire anume înainte să vă apucaţi de scris?

Da. Aşa cum este şi pentru moarte. Ştii că se va întâmpla, dar nu ştii când. Şi trăieşti cu luciditatea asta până la sfârşit.

Vă este teamă de moarte?

Nu. Cred că nu. Şi totuşi, îmi este.

Credeţi în Dumnezeu?

Ok, asta e o întrebare proastă.

Reformulez... Aveţi credinţă?

Mai multe.

...

Ah, trebuie să le şi zic? Nu ştiu, ştiu că le am.

Dar în diavol credeţi?

Altă întrebare proastă. Cine vă face întrebările pentru interviu?

Sunt standard.

Sunt proaste. Ceva din capul dvs nu ştiţi să întrebaţi?

De ce aţi acceptat să daţi acest interviu?

Este retoric, sper.

Nu, chiar aş dori să ştiu...

Mai bine mă întrebaţi care este momentul exact în care m-am hotărât să dau acest interviu.

Mă jucam cu pixul într-o scrumieră şi desenam inimioare. Apoi le-am aruncat la gunoi. Mi-a mulţumit, a plecat, n-am mai văzut-o de-atunci. Am apucat scrumiera, m-am dus ţintă la oglindă şi am făcut-o ţăndări. Am zâmbit. Cam asta e realitatea.

Fragment 9

Nu agreez cusăturile. Dar îmi plac. Pe marginea pleoapei, încă se mai vede un X. Am desenat un Y lângă. Unele spirale au XX, iar altele, mai îndrăzneţe, au XXX. Apoi au intervenit romanii cu numerotarea lor de rahat şi s-a stricat totul.

După ce mi-am scuturat sandalele de nisip, le-am pus lângă. Un batalion de furnici trecea pur şi simplu, fără nicio jenă. Am bătut-o pe umăr pe aia mai gârbovită.

- Ce-ai?

- Nimic.

- Şi eu la fel. S-a urcat pe nasul meu şi s-a aşezat.

- Cât e ceasul?

Am scos busola şi arăta numai Nord. I-am zis adevărul:

- E cinci.

- Şi noi tot cinci suntem. Ne-au stricat muşuroiul şi căutăm altul.

- Iar? Parcă ieri a fost suflu cald.

- A fost. Apoi, fără preaviz, străinul a dat cu bâta-n baltă. S-a dus dracu tot.

- Morţii mamei lui şi acum aşteaptă să fie plânşi.

- Mi-a zis. Trebuia să aibă grijă de noi. După fiecare moarte, ni se mai naşte un părinte. Noi ieşim de unde apucăm. De obicei apucăm de inimă şi-o tragem după noi.

M-am uitat în urma convoiului. Era o dâră de apus până pe la mijloc, apoi se întuneca treptat, de ziceai că venise toată zăpada peste cale.

- Uite, ia cala asta şi pune-o la piept, mi-a zis furnica, dându-se jos de pe nasul meu, în rostogol. Chicoteau toate, în hopuri, moarte de sete, de foame, de drum. Eram fericită.

- Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!

- Desigur, o bătaie de joc, mai mult viaţa, dar şi asta. În timp ce furnicile mă bârfeau, se îndreptau una după alta către muşuroiul promis. Exodul lor simetric se întretăia cu linia strâmbă a orizontului mai de jos. M-am uitat înspre orizontul de deasupra şi mi-am asigurat vocea că nu o voi mai supune la astfel de chinuri. Furia trebuia să iasă pe undeva. Ajungea la mine ca un făcut nefăcut, eu o înghiţeam şi o reciclam o dată la patru zile, de trei ori pe săptămână. Câteodată mai des, altă dată mai rar, după cum se nimerea, cel puţin după calculele mele.

Aici

se lungesc paşii

când tragi de drum

cu dinţii fum

şi palme albe

târziu era

eram şi eu

şi tu, şi frunza

umbra ei

copii mureau

muream şi eu

şi tu, şi frunza

şi-umbra ei

27 aprilie 2017, Constanţa

Prea linişte

mâine se-ntâmplă

o frunză de nuc

şi noi aşteptăm

rugina pe frunte

mâine e alb

şi astăzi e alb

şi noi doar murim

în drumul

spre noi

27 aprilie 2017, Constanţa

Siddhartă

tu pari străină

când umbrele te reduc

la numai o secundă

a chipului tău

şi noaptea e caldă

şi moartea e caldă

şi ochiul e cald

şi braţul e rece

pe tâmpla neagră

când întinzi

un deget lung

atât de lung

şi-aşa subţire

vii apari

apari străină

peste tot

27 aprilie 2017, Constanţa

Fragment 7

M-am trezit cu gândul la tine. Te-am visat. Împărțeai poezii săracilor. Erau așa de mici, încât deveneau poeme de-a dreptul. Oare poţi să mergi cu genunchii la gură? Unii se trezesc la 4 dimineața să scrie, îmi zice amicul care vorbeşte despre Iisus. Să nu irosesc ameţeala. Şi totuși îmi sună în cap melodia din Fight Club, iar eu tot fredonez versul „Why don’t you cool my mind” pe ea. Cică să pun muzică. Nu pot să scriu cu muzică. Poate pentru că am deja muzica în cap.

Mi-e teamă că orice scriu după soarele negru este doar efectul genialităţii. Mi se întâmplă foarte des să am puseuri de inspiraţie colosală, după care mă trezesc în mine şi mă caut ca orbetele. Aceia care țipă în afară nu țipă pe dinăuntru.

Este o noapte calmă. Se aud valurile. De-a dreptul. Le aud, le număr, ele se lovesc. Se mai aude un ţiuit, pe care nu îl pot desface de celălalt ţiuit. Mă simt cumva dată la o parte de societate, pentru că am rămas cu preferinţele vechi. Vechile formaţii, vechile cărţi, vechile melodii, filme. Nu ştiu nimic apărut nou după apocalipsa mayaşă. Ha-ha, eu când am zis că există apocalipse pe gustul fiecăruia...

- Vreți să vedeți în ce lume trăim?

- În CARE, vrei să zici...

- De care?

- Sau a câta.

Afară ninge torenţial. Bunica spunea că Dumnezeu scutură pernele pe care dorm îngerii.

Mâine se împlinesc doi ani unul pe altul. Şi-apoi se întâmplă pe rând, ca la balamuc. Acolo, toți se uită în aceeași direcție.

- În capul meu are sens.

- E unic?

Dacă stau bine să mă gândesc, uit ideea. Preferabil să caut înțelesul în altă carte, pe care am citit-o de curând. Şi nu sunt foarte departe de adevăr, deși atât apropierile depărtate, cât şi adevărurile spuse sub plapumă au noima relativităţii. Puțin îmi pasă şi mult-suferința mea duce către mine un soi de deznădejde continuă. Eram obosită de la atâtea privilegii, aveam mâinile dospite în frunzele moarte şi, târâş-grăpiş, căutam, căutam, căutam. În cochilia pe care fiica mi-a încredințat-o auzeam destinele sinucigașe ale păsărilor. O scuturam de dou-trei ori, o puneam la ureche, apoi lângă tâmplă. Se uda, fără să bag seama, apoi deveneam şi eu sărată.

- Circe? Iar urlau potăile de la tunete. Unul a fost schilodit de un cataroi care a ricoşat din capul unui trecător.

- Circe...

- Termină cu circul ăsta, fată! Mâine avem treabă. Azi, nu.

- Mamă, o aud.

- Şi eu, şi eu...

Neasemuitele meleaguri purtau copiii lor pe frunte. Noi îi țineam în buzunarul de la piept, cu limbile străvezite de la căldură. Iarna colcăia ȋntr-o bruscă verticalitate temporală şi nici acum nu îmi pot da seama dacă noi, atât de vechi părinți şi atât de subtili, mai aveam ceva de spus în fața acestor mici creaturi, cu urechile zimţate şi alungite. Noi îi țineam în buzunarul de la piept. Aveam de mers până în pânzele albe. Tocmai acolo, infinitul se oprea pentru o secundă. Şi asta doream înadins, pentru că, până la urmă, erau pașii.

26 aprilie 2017, Constanța

Aforism

şi când te uiţi

şi când nu te uiţi

luna pătrată se rostogoleşte

mereu

în umbre

26 aprilie 2017, Constanţa

Fragment 8

Am emoţii. Turbez. Ceva nu e perfect şi nu ştiu ce. Trebuie să spăl vasele. Unul câte unul. Aşa cum speli păcatele. Pe rând. Apoi apar altele. Până ţi-e lehamite şi nu mai speli nimic. Mănânci în farfurii de plastic sau cu mâna. Păcătuieşti în corp de plastic sau cu mâna. Moartea mea să spăl vasele. Când eram prin generală, mama mă convingea cu un bănuţ. Fiecare farfurie era de doi bani, eu o făceam de două parale. La furculiţe ne tocmeam mai mult, pentru că alea erau mai puţine. Cu bănuţii strânşi nici nu mai ştiu ce făceam. Cert este că îmi cumpăram îngheţată pe furiş, apoi spuneam tuturor.

Poţi păcătui şi singur? De unde vine expresia „păcatele mele”? Şi ce înseamnă, în primul rând? În al doilea rând, de ce nu? Şi în al treilea rând, cum selectezi păcatele care ţi se potrivesc? Asta mă macină pe mine. De-aia avem oase de cretă. Să ajungem, la bătrâneţe, mai mici decât ne-am născut. Dar să fim peste tot, ca o pulbere stupidă peste locurile prin care nici n-am fost vreodată. Am văzut undeva scris „noi aparţinem celor care ne iubesc, nu aparţinem nouă înşine”. Nici măcar nu ştim cui aparţinem ori dacă aparţinem vreodată. Eu, una, nu am auzit să mi se fi spus „Eşti a ta când te uiţi în ochii mei”. Oricum, nu prea mi se zice nimic. Poate pentru că ne este teamă de sărăcie.

- Lumea te judecă pentru că ai mai multe personalităţi.

- Lumea nu stă în pielea mea.

- Lumea te judecă pentru că ai mai multe.

- Lumea nu stă în piele.

- Lumea te judecă pentru că ai.

- Lumea nu stă.

- Lumea te judecă.

- Lumea nu.

Clipeam des, până la epuizarea genelor. Se întâmplau toate deodată. Telefonul suna, sunaa, sunaaa la vecinii de lângă mine şi mie nici că îmi păsa. Ce relaxant este să urmăreşti neputinţa altora de a se infiltra în cotidian.

Încep să pipăi textul şi mă caut de virgule. Nu e de glumit, cineva a fost condamnat la moarte din cauza unei virgule puse greşit. Obsesia pentru gramatică are strict legătură cu supravieţuirea suficientă. Apoi, memoria mea involuntar selectivă poate face povestea să sufere. Am şi eu temerile mele, ca orice om, dar le am şi pe ale altora.

Goethe era un afurisit şi-un împieliţat. Şi zicea drept că suntem îndrăgostiţi atunci când numai noi ştim ce este dragostea adevărată şi că nimeni nu a mai iubit înaintea noastră ori nu va mai iubi astfel, după noi. Ce mi-a plăcut la fatalismul lui lucid a fost că nu se dezicea de nicio ruptură axiomatică. Pe toate le cârpea de nu se vedeau. De-aia, mulţi nici nu l-au înţeles. Nici n-ar fi avut de ce. Era convins că cifra nouă îl salvează, pe când toate cifrele vechi se înciorchinau printre buchiile nemernice ale contemporanilor săi. În perioada aceea, venea şi prima tentativă de sinucidere, desigur, la pachet cu mustrările biblice. Numai că am învăţat să am răbdare. Cu răbdarea treci marea şi ajungi în iadul pe care-l pofteşti. Nesătul de anoste trăiri în repetabilitatea lor, omul acela care m-a întrebat într-o doară „când vine primăvara?” a murit înainte să înţeleagă ce e iadul. Acum, ajuns acolo, va sta ca prostul şi se va întreba pe unde este ieşirea, când habar n-are că e tot acolo unde e şi intrarea.

- Ce-nseamnă teoria responsabilităţii?

- Nimic.

- ?!

- E teorie. Poate fi orice. Adică nimic.

- Sau totul.

- Şi totul poate fi nimic.

- ?!

- Uită-te-n jur. Ţi se pare că vezi totul. Ştii că nu e totul. Acum 500 de ani credeau că numai ce văd asta şi este. Peste 500 de ani va fi la fel.

- Deci nu e ceea ce vezi plus ceea ce ştii?

- Ba da. Iar pe lângă asta mai este şi ceea ce nu-ţi trece prin cap.

- Asta e tot?

- Nu.

Copilăriile pot avea ceva în comun. Joaca de-a jocul şi muţenia păpădiilor. Când nimeni nu mai suflă, vine toamna.

Apropieri de goale prinderi

Sub genele-apretate de vântul molcom, greu,

L-a-nchis pentru o clipă pe bunul Dumnezeu

Şi totuşi a călcat-o cu iarna în copite.

Sub sfintele ei moaşte, sub moaştele ticsite,

Din tigva de copil cu ochiul încolţit

Creştea zbârcită luna, cu gulerul zbârcit.

Miresele mai sunt virginele tăcerii,

Apropiate-n blana lupoaicei primăverii.

Mai sunt, mai sunt, dar ea, prin vântul suliţând,

Departele-şi îngroapă în pântecul lui blând.

Cine mai eşti? Ce sunt? E linişte şi eu

Tot linişte mai sunt. Copiii goi, mereu,

Îşi destrămau prinsoarea edenului de iad

Şi-acum toţi albii mării în mine, rânduri, cad.

25-26 aprilie 2017, Constanţa

Gata, a venit momentul să scriu ce am de scris.

Acum, că a trecut momentul, pot să spun că sunt mult mai mişto decât Ureche sau Neculce, pentru că eu scriu despre viitorul lor, dar ei nu au scris niciodată despre al meu :)

Vineri, 21 aprilie anul acesta, a avut loc întâlnirea următoare a Cenaclului literar Glykon. De data aceasta, domnul George Mihalcea a fost cel care a introdus în program pe fiecare.

Apariţie nouă, deloc spectrală, materializată de Oana Cătălina Bucur, la secţiunea poezie. Pare-se că hazardul a fost laitmotivul episodului cu pricina, deoarece domnul George Mihalcea a întâlnit-o întâmplător într-o gară şi, din vorbă în vorbă, s-a ajuns la poezie, cine ce mai scrie şi iată că invitaţia a fost onorată cu succes. Oana este profă de ştiinţe socio-umane, licenţiată în filosofie, pictează propriile texte (la propriu - ne-a prezentat un volum de pictopoeme, care se pot observa în imaginile articolului), este pasionată de lucruri pe care din păcate nu le-am reţinut, dar care au, ştiu sigur, impact asupra evoluţiei sale artistice :) Din cartea primită cadou, "Transmutatio Mundi", George Mihalcea ne-a prezentat câteva texte scurte, fără titluri, în "versuri puţine, unde sunt adunate expresii poetice de impact, dar nu într-un mod violent", spune el. "Este o poetă veritabilă, care voit sau instinctiv şi-a condus textele către un nivel de sublimare nemaipomenit" (G. Mihalcea).

"îngerii vorbesc pe limba mea" (Oana Cătălina Bucur) - poem într-un singur vers.

Desigur, autoarea a accentuat nota hazardului şi a citit "poeme la întâmplare", în ideea că a deschis la întâmplare volumele şi a citit exact acolo unde s-a deschis. Pentru mine, pictopoemele au fost ceva inedit, le-am studiat îndelung după ce s-a disipat întâlnirea, nu numai datorită compoziţiei artistice, cât şi a problematicii textuale. Mulţumim, te mai aşteptăm, de-acum eşti glykoniană :D

Primul moment muzical: Laurentiu Marinescu. Melodii pe care le ascultăm cu mare plăcere :) O surpriză mare de tot pentru mine a fost atunci când am auzit versurile poeziei "Lampa stinge amorţeala" pe notele născute din talentul dumnealui. Vă mulţumesc frumos. Şi, desigur, îi spunem şi "Aşteptare", mai ales că a fost scrisă în perioada când Silviu era în voiaj şi mă anunţa că mai este foarte puţin şi ajunge acasă... O voi reasculta cu plăcere, atunci când vor apărea şi restul înregistrărilor de la întâlnirea noastră. O melodie nouă (paradoxal spus) pe versurile lui Eduard Zalle, "Cântec vechi". Dar "toate-s vechi şi nouă-s toate" (Eminescu). Prima dată a fost cântată în Timeless, atunci când am avut primul nostru recital "de scenă". Alte două melodii, din repertoriul binecunoscut deja al domnului Laurentiu Marinescu, au rotunjit acest moment frumos.

Domnul Constantin Ghiţă, care i-a urmat în program cantautorului Laurentiu Marinescu, a fost o altă surpriză a întâlnirii, de care se face vinovat, din nou, domnul George Mihalcea :) Constantin Ghiţă a frecventat cercurile Revistei Tomis, a navigat, a lucrat în Elveţia, în UK, dar "este născut şi dăruit poeziei", aşa cum ne prezintă domnul George Mihalcea. Iată că s-a întors în matca sa, prezentându-ne fragmente din prima carte de autor, "Hibernare", apărută în 1997 (autoarea graficii este chiar sora dânsului). Poeziile sunt apărute în ordinea inversă scrierii lor şi... chiar aşa ni le-a şi citit! "Este teluric şi diafan, spirit contorsionat, un suflet exilat oriunde, inclusiv în sine şi, sublimând aceste trăiri, ne duce în lumea lui", afirma George Mihalcea în momentul în care ne prezenta, pe scurt, cine este autorul. Textele sunt scrise în perioada 1978-1982, iar majoritatea volumelor au fost vândute cu precădere în Elveţia. Nu termină bine de spus ce şi cum despre ceea ce va urma să citească şi... apare domnul Walter Ghicolescu, care tocmai ce se întorcea de la cel mai recent concert avut cu numai o zi înainte. Recitalul de poezie al domnului Ghiţă a accentuat şi mai mult complementaritatea teluric-diafan. Metafore puternice, inedite, cu impact imediat.

Momentul muzical, susţinut de Lucian Gevelegian, a început cu versurile lui Sorin Poclitaru, "Tu, ca o ploaie". Minunate versuri, minunată interpretare. Şi, cum arta nu se dezice de spontaneitatea-i intrinsecă, i se alătură domnul Walter Ghicolescu cu un acompaniament de muzicuţă. Desigur, aceste momente sunt unice şi merită să le imortalizăm, atât cât se poate, numai şi numai pentru aduceri-aminte. Şi este de ajuns. A urmat domnul Gevelegian cu o compoziţie nouă, pe versurile poetului Eduard Zalle, "Atât de mult", apoi o a doua compoziţie nouă, de data aceasta pe versurile poetului George Mihalcea, "Veşnici doar în clipa-n care ne-am ştiut". La final, mai ales că era zi aniversară pentru cea mai bună voce din istoria folk-ului feminin românesc, nesfârşita Tatiana Stepa, "Copaci fără pădure", versuri Adrian Păunescu. Un moment absolut splendid, emoţionant, oferit către noi de domnul Gevelegian. Am cântat şi noi, timid, alături, dar eram acolo şi ne-o aduceam aminte, fiecare în sinea lui şi pentru sine.

A urmat o pauză de vreo zece minute, cât să mai pufăim şi noi şi să ne pregătim pentru partea a doua a programului, care a început cu Ionuţ Daniel Ţuca, procuror şi membru CUC :D (Cercul Umoriştilor Constănţeni). Umor, umor, dar ce umor 😂😂Bună intervenţie, cu secvenţe de rondel epigramatic (desigur, rădăcinile rondelului în umor se află şi-n satiră, ce credeaţi?), aşadar putem spune că domnul Ţuca ne-a trimis la începuturile rondelistice ale vremii. Am râs, am bătut din plame, ne-am amuzat. A intervenit şi domnul Petru Brumaru, completând atmosfera veselă şi colorată, apoi domnul Walter Ghicolescu, atenţie! :DRecită "Rondel aniversar", al lui Grumăzescu. 🤣😄Domnul Ţuca închide recitalul printr-un catren scris de G. Petrone. Frumos, domnule, mai vrem, mai vrem!

O intervenţie singulară, dar puternică, a avut-o domnul Daniel Dinca, membru al Uniunii Scriitorilor din România, care, spune el "nu scrie decât atunci când simte că poate să purifice sau să elibereze". Ne-a citit un basm, "Căprioara", care ne-a ţinut pe toţi cu suflarea tăiată. Emoţionant conţinut, final tulburător. Frumos, trist, moarte, iubire. Cele patru puncte cardinale ale artistului :)

Recitalul muzical de final a fost susţinut de Walter Ghicolescu. A venit cu melodii noi :D pe versuri mişto :D , mai ales de la a doua melodie în colo, că prima a fost pe versurile mele, "Echilibru-n eprube.. ăă pardon, piruetă" 🤣🤣😂Frumos tare a cântat-o. M-a făcut să cred că eu chiar am scris bine, deşi este efectul vocii şi a melodiei, ăsta e adevărul gol-goluţ :) Ei bine, a doua melodie, "M-a mângâiat un înger trist", versuri, George Mihalcea. Acea melodie care i-a scos din ţâţâni lacrimile autorului, în Timeless, pe când o auzea pentru prima oară pe acordurile din chitara lui Walter Ghicolescu. A urmat un cântec tot pe versurile lui George Mihalcea, "Psalmul rostuirii florilor de mac", care l-a ridicat din nou de pe scaun pe autor. Acesta a ţinut să-l îmbrăţişeze pentru momentul emoţionant. Este, oameni buni, este! Să îţi auzi, în modestia ta, versurile pe care le-ai putea crede poate umile, să le auzi rostite pe note muzicale, pe voce, chitară, este un moment de maximă intensitate. A continuat cu o melodie foarte veselă şi antrenantă, "Câmpenească", versuri Eduard Zalle, care ne-a adus zâmbete largi pe faţă, veselie, fericire. Şi, totuşi, lipsea cineva din peisaj. Parcă nu era echipa completă, fără Marin Sorescu! :D Desigur, "Contabilitate". Mulţumim, Marin Sorescu, pentru lecţia de viaţă-moarte, mulţumim Walter Ghicolescu, pentru lecţia de poezie-muzică!

Ne apropiem de final. Aşa, acum, că suntem la final, cum obişnuim la fiecare întâlnire, fiecare recită câte ceva ce îi place din literatura universală, creaţie proprie sau nu, fie că scrie sau nu. La acest eveniment participă toţi cei prezenţi, după bunul plac :) Domnul George Mihalcea a recitat "Carte poştală II", versuri Romulus Vulpescu, desigur, cu acelaşi talent de netăgăduit de recitator :) Eram toţi la Tîrgu Mureş, alături de cafeaua regretatului Vulpescu. Oana Cătălina Bucur ne-a recitat un text scurt, ales de mâna hazardului, eu am citit proza cu străinul şi negreala solară :D , domnul Daniel Dinca a recitat un poem creaţie proprie, fără titlu, a urmat domnul Ţuca, apoi domnul Walter Ghicolescu, care a recitat "Chibritul", cu aceeaşi dezinvoltură cu care ne obişnuieşte şi la concertele dumnealui, când alătură şi un moment de poezie recitalurilor sale, apoi poetul Eduard Zalle ne-a recitat din poetul neamului românesc, Eminescu, "De câte ori, iubito..." şi încă o poezie creaţie proprie, dedicată poetului Bacovia, "Plimbare funerară", sobră, neagră, profundă, intensă.

Atmosfera se liniştea. Chiar s-au citat versuri din "Linişte", a lui Blaga. Totul ca totul, dar seara s-a încheiat cu Nichita Stănescu. Şi cum să nu rupi liniştea cu o linişte şi mai mare, când Stănescu este ca o sabie de cuvinte înfiptă în tâmpla cărţilor ce vor mai fi venit după dânsul?

Următoarea întâlnire pişicheră va avea loc pe 3 ale lui mai, numai că noi vă anunţăm din timp, în timp şi spaţiu binecuvenit şi binemeritat deopotrivă, adicătelea pe Feisbuc.

Nu uitaţi să apreciaţi cu un like postarea, că am muncit vreo 4 ore la aducere-aminte 🤣😂🤣😂🤣😂 O să uitaţi, nu? Ok, ca să fiu sigură că aveţi motive clar întemeiate, bag nişte poze, spre mirarea publicului păpăcios de artă.

🤔... A, da! Posibil să fi transmis acum vreo săptămână o informaţie eronată dpdv istoric despre Copernic, dar perfect adevărată dpdv literar 🤥 Am spus că pe Bruno l-au ars pe rug şi pe Copernic l-au omorât. Păi, aşa e, oameni buni, nimic nu e greşit aici. Bruno era un susţinător al lui Copernic, iar o dată cu uciderea lui Bruno, ucideai şi toată conştiinţa antemergătoare spiritului său. Când l-au ars pe Bruno, l-au ucis şi pe Copernic. Şi, trist, mulţi încă o fac şi azi. 🙁